Arhitectural vorbind, în India multiculturală se remarcă, generalizând şi fără a detalia prea mult, trei direcţii: cea islamică/mogulă, structuri masive cu porţi pe măsură, moschei impunătoare, mozaicuri, arcade frânte, minarete, motive florale şi înscrisuri arabe/urdu, filigrane, domuri ce se înalţă către cerul atotcuprinzător, marmură şi pietre preţioase, grădini paradisiace şi mausolee încântătoare care nu predică pierderea, ci sărbătoresc un nou început; cea hindusă/indiană cu numeroase ornamente, culori vibrante ce conferă energie, picturi murale, arcade atât de elaborate încât fără ele frumuseţea locului se dizolvă în neant, iar regulile de ridicare ale lor sunt atât de precise încât chiar dacă un Manole ar zidi 100 de Ane, n-ar reuşi să-şi răscumpere greşelile inginereşti nici în 7 vieţi; şi nu în cele din urmă stilul colonial/european care seamănă izbitor cu bisericile sibiene sau castelele germane, vechile case boiereşti sau conacele ctitorilor din istoria pământului românesc.

De precizat este faptul că, atunci când indienii înşişi sau cuceritorii construiau, doreau să facă ceva atât de uimitor încât creau complexe de clădiri; aşadar, când vizitezi un fort sau un palat, nu uita să te strecori şi să te aventurezi în fiecare cotlon din complex deoarece de cele mai multe ori adevăratele bijuterii sunt cele prăfuite şi ascunse de ochii curioşilor – fidel zicalei “sub exteriorul neşlefuit se ascund adevăratele diamante”.

1. Fortul din Agra este unul dintre cele mai frumoase monumente şi probabil cea mai potrivită descriere ar fi “un oraş înconjurat de ziduri”. Este inclus în patrimoniul UNESCO şi de-a lungul timpului a exercitat o atracţie deosebită asupra turiştilor prin legenda diamantului Koh-i-Noor, care se pare că a fost furat împreună cu o vastă comoară din această locaţie de moguli după bătălia de la Panipat din secolul al XVI-lea. Împăratul Akbar a dat o mai mare importanţă fortului prin mutarea capitalei aici şi chiar a restaurat clădirea, care era într-o stare jalnică, cu blocuri nou-nouţe de gresie roşie. În timpul domniei lui Shah Jahan, Agra Kila a primit faţa pe care o poartă şi astăzi triumfătoare, sfidând istorie, omenire şi soarele arzător. Se spune, de asemenea, că Shah Jahan s-ar fi stins într-una din încăperile cu vedere spre Taj Mahal, fiind întemniţat de propriul fiu, Aurangzeb.

2. Fortul Amber sau Amer este localizat în orăşelul cu acelaşi nume la numai câţiva kilometri de minunatul Jaipur. Una dintre principalele atracţii turistice din zonă, fortul este cocoţat pe un deal şi veghează asupra lacului Mahota. Îmbină atât elemente hinduse, cât şi mogule, iar porţile şi drumurile pietruite îl fac şi mai greu de uitat. Din moment ce vorbim de Rajasthan, este de la sine înţeles că trebuie să pomenim şi de maharaja-hii care au locuit în complex. Cu întrebuinţări politice şi populare, însemnătatea acestui loc poate fi comparată cu cetăţile de scaun autohtone, evident din vremuri apuse.

3. Bangalore Palace, palat aflat în oraşul cu acelaşi nume, a fost construit ca o replică în miniatură a Castelului Windsor din Marea Britanie. Construcţia a demerat în 1862, iar clădirea a fost finalizată în 1944. În 1884, a fost achiziţionată de Maharaja-ul din Mysore, iar în prezent descendenţii familiei nobiliare au renovat palatul, împrospătându-i faţada şi recondiţionând obiectele de artă deteriorate.

4. Chowmahalla Palace sau Chowmahallat (Cele 4 Palate), este un complex ce a aparţinut dinastiei Asaf Jahi aflat în zona Hyderabad-ului de astăzi. Toate ceremoniile de înscăunare ale nizam-ilor sau administratorilor teritoriului erau oficiate aici, ca şi numeroase recepţii şi întâlniri la nivel înalt. Monumentul a primit placheta şi un loc în patrimoniul UNESCO în 2010.

5. City Palace, Jaipur, ce include Chandra Mahal şi Mubarak Mahal şi alte clădiri, încă mai funcţionează şi ca reşedinţă nobiliară, pe lângă muzee şi grădini. Construcţia complexului a debutat în 1729 şi rând pe rând, fiecare conducător a adăugat nota personală, complexul suferind modificări chiar şi în secolul al XX-lea. Stilul arhitectural este o fuziune între cel indian, cu elemente rajpute, mogule şi europene – o adevărată bijuterie.

6. City Palace, Udaipur, este un complex construit în 1559, pe un deal cu panoramă către lacul Pichola. Este considerat cel mai întins palat în stilul “rajasthanezo-mogul” şi oferă o privelişte ce-ţi taie respiraţia asupra oraşului şi împrejurimilor, dar şi a câtorva monumente istorice importante cum ar fi Lake Palace de pe lacul Pichola, Jag Mandir, Jagdish Temple, Monsoon Palace. Se pare că o bună parte din filmul Octopussy al seriei James Bond a fost filmată aici. Din publicitatea rezultată, Udaipur a fost poreclit “Veneţia estului”.

7. Fortul Roşu este complexul din capitala Indiei imaginat de împăratul mogul Shah Jahan şi pus în practică în 1638. În doar 10 ani, reuşeşte cu o măiestrie de invidiat să finalizeze proiectul, iar fortul este cunoscut sub numele “Qila-i-Mubarak” (fortul binecuvântat), datorită faptului că era reşedinţa familiei imperiale. Amplasarea a fost gândită în aşa fel încât să armonizeze cu mai vechiul Salimgarh Fort. Clădirea este întruchiparea apogeului creativităţii mogule din timpul împăratului Shah Jahan. Şi acest monument a suferit numeroase intervenţii de cosmetizare de-a lungul timpului, dar cu siguranţă acestea nu i-au ştirbit din frumuseţe. Complexul a fost inclus în patrimoniul UNESCO în 2007. Înălţându-se falnic pe malul Yamunei, Fortul Roşu reprezintă o atracţie turistică pentru oameni de pe tot mapamondul.

8. Fatehpur Sikri, supranumit oraşul fantomă, nelocuit de sute de ani, este creaţia împăratului Akbar în onoarea sfântului Sufi Shaikh Salim Chisti, cel care prezisese naşterea moştenitorului lui Akbar, prinţul Salim. I-a urmat la tron tatălui său, sub numele de Jahangir. A fost primul proiect de amploarea unui oraş al mogulilor şi primul construit într-un amalgam de stiluri – mogul, indian, persan şi islamic. A fost capitala imperiului din 1571 pâna în 1585. Abandonat după doar 14 ani, resursa de apă a fost cea care i-a dezamăgit pe locuitori şi conducători deopotrivă. Jama Masjid atrage atât localnicii, cât şi turiştii, iar UNESCO i-a recunoscut valoare încă din 1986.

9. Hawa Mahal sau Palatul Vântului din Jaipur, a fost ridicat în 1799 sub forma coroanei zeului hindus Krishna. Exteriorul său unic este leit fagurelui unui stup cu cele 953 de gemuleţe numite jharokha, ce sunt decorate cu model dantelat. Ideea din spatele dantelei a fost nevoia unui paravan pentru ca femeile din familia nobiliară să poată contempla lumea de afară fără a fi zărite fără acoperământul de pe cap ce le ascundea şi faţa. Construit din gresie roşie şi roz, face parte din complexul City Palace, iar lumina soarelui la răsărit îl face să emane o aură plină de mister.

10. Lake Palace, cu numele de odinioară Jag Niwas, este un luxuriant hotel cu 83 de camere şi apartamente cu pereţi de marmură aflat pe insula Jag Niwas din lacul Pichola, Udaipur. Hotelul pune la dispozitia turiştilor un vaporaş cu care sunt transportaţi la ţărm. A fost votat drept cel mai romantic hotel din India.

11. Kowdiar Palace din Trivandrum, Kerala, a fost construit în 1915 şi este reşedinţa oficială a familiei regale Travancore. Cu toate că este o minune arhitecturală şi că are o importanţă istorică deosebită, accesul este restricţionat.

12. Lalgarh Palace este un palat din Bikaner, Rajasthan. A fost ridicat între 1902 ş 1926 după cutumele rajpute, mogule şi europene. Complexul de trei etaje este învelit în gresie roşie, adus din Deşertul Thar. Conţine încăperi esenţiale pentru secolul al XIX-lea: saloane largi pentru primirea invitaţilor, camere pentru fumători, apartamente pentru oaspeţi, cupole, pavilioane şi o sală de mese ce poate găzdui 400 de persoane. Piloni magnifici, şeminee elaborate, coloane italiene şi structuri dantalate şi filigranate vin pentru a înfrumuseţa locul şi mai mult. Există de asemenea şi o piscină acoperită în stil art deco. Din complex fac parte: Shri Sadul Museum, reşedinţa privată a familiei nobiliare din Bikaner, Lallgarh Palace Hotel şi Laxmi Niwas Palace.

13. Maharaja Palace reprezintă de fapt o serie de palate din Vadodara. Cea mai impresionantă clădire este Lakshmi Vilas Palace, recunoscut ca fiind cel mai mare edificiu din secolul al XIX-lea de acest tip din ţară şi de patru ori de mărimea Palatului Buckingam. Accesoriile de genul liftului şi a interiorului sunt reminescenţe ale unei mari case de la ţară din Europa. A rămas reşedinţa familiei regale care a continuat să fie respectată de către locuitori. Holul sau darbar-ul ornamentat, care este adesea locul unde au loc concerte şi alte evenimente culturale, are podeaua din mozaic veneţian, geamurile din sticlă belgiană, iar pereţii cu decoraţiuni complicate din mozaic. În afara holului este o curte în stil italian cu fântâni arteziene. Palatul găzduieşte o colecţie impresionantă de armuri antice şi sculpturi în bronz, marmură şi teracotă de Fellici. Maharaja a construit o linie ferată în miniatură care înconjoară grădina de mango din complexul palatului cu care îşi lua copiii de la şcoală la principalul palat. Locomotiva a fost recent recondiţionată de prezentul maharaja, şi poate fi văzută la intrarea în muzeu.

14. Palatul din Mysore este situat în Mysore, sudul Indiei. Mysore este adesea descris ca oraşul palatelor. Palatul cel mai vechi şi mai impunător a fost construit la sfârşitul secolului al XIX-lea, dărâmat, reconstruit şi finalizat în 1940. Deşi vizitarea palatului este permisă, fotografiile în interior sunt interzise şi este obligatoriu ca încălţămintea să fie lăsată la intrare.

15. Shree Chhatrapati Shahu Museum, Kolhapur este un muzeu din statul indian Maharashtra. Îşi are sediul în palatul construit în 1881. Costumele, armele, bijuteriile, trofeele şi alte obiecte de interes sunt expuse spre încântarea vizitatorilor.

16. Complexul Padmanabhapuram Palace este situat la fortul Padmanabhapuram, în Tamil Nadu. Complexul este în interiorul unei fortărţe vechi de granit. Palatul se află la poalele dealurilor Veli, care formează o parte din Ghaţii de Vest. Râul Valli curge alături. Palatul continuă să rămână un exemplu al arhitecturii tradiţionale a Keralei. Complexul Padamnabhapuram Palace are câteva elemente specifice: turnul cu ceas adăposteşte un ceasornic vechi de 300 de ani care încă mai funcţionează; un imens hol, azi gol, care poate găzdui în jur de 1000 de oaspeţi, unde aveau loc ceremonialurile cu diverse ocazii de bun augur; un pasaj secret care acum este închis, prin care regele şi familia sa puteau pleca în taină către un alt palat situat la câţiva kilometri distanţă; scări ce conduceau la o piscină, care din cauza neutilizării nu mai este funcţională; o cameră întreagă plină cu vase din China, cadouri de la comercianţi; o varietate de arme (care chiar au fost folosite în război), incluzând săbii şi pumnale; lămpi, sculpturi din lemn şi piatră, diverse piese de mobilier şi oglinzi imense din metal şlefuit şi lista poate continua la nesfârşit.

17. Rambagh Palace din Jaipur, Rajasthan este fosta reşedinţă a maharaja-ului din Jaipur, acum hotelul de lux Taj. Preferat de celebrităţi şi vedete din lumea sportului de pe tot globul, este considerat unul dintre cele mai bune hoteluri de pe mapamond.

18. Samode Palace, Samode Haveli şi Samode Bagh (grădina) sunt clădiri şi structuri de patrimoniu din Rajasthan. Fiecare au o istorie de câteva secole şi prezintă fuziunea dintre stilurile rajasthani şi mogul în artă şi arhitectură. Toate se află în vecinătatea oraşului Jaipur. Multe case de producţie de filme indiene au ales să filmeze aici, iar ecranizarea cărţii, The Far Pavilions (Pavilioane Îndepărtate – 1984), s-a realizat tot pe acest domeniu.

19. Taj Mahal, şi nu în cele din urmă, legendarul mausoleu al lui Shah Jahan, tributul iubirii care a schimbat istoria prin faptul că acest monument nu are nevoie de cuvinte pentru a spune povestea de dragoste al celor doi. Este suficient să-l vezi şi vei simţi cum un fior te trezeşte din visare, cum vântul îţi şopteşte, florile îţi cântă, soarele îţi zâmbeşte, iar apa îţi oglindeşte imaginea sticloasă a cuplului ce a vrăjit omenirea. Agra, oraşul Taj-ului, cea mai frumoasă “coroană” din câte există, trăieşte astăzi datorită lui, pentru că este mărturia eternă a unui îndrăgostit, iar dacă dragostea nu învinge totul, atunci cu siguranţă o face timpul. Dar iată că a rezistat testului timpului şi radiază şi acum mândru de statornicia sa. A fost recompensat în 1983 pentru aceasta de UNESCO, fiind cel mai cunoscut monument din India.

Cu speranţa că te-ai încărcat de istorie şi că ai inspirat însemnătatea acestor edificii pentru poporul pe care îl admiră şi iubeşte o planetă întreagă – incredibila Indie.

sursa . descopera.ro

Simetrie? Proporţii armonioase – dar ce înseamnă armonioase, oare înseamnă acelaşi lucru pentru oamenii tuturor culturilor? O piele netedă? O strălucire interioară, inefabilă şi enigmatică? Nimic nu e mai subiectiv şi, de aceea, mai greu de cuprins în criterii riguroase, decât frumuseţea. Deşi s-ar putea găsi – cu trudă – câteva puncte comune, care să confirme, spre liniştea noastră, că oamenii sunt la fel peste tot şi oricând, că au despre frumuseţe aceleaşi concepţii, realitatea istorică arată că, de-a lungul timpului, precum şi de-a lungul şi de-a latul globului, frumuseţea umană a fost privită în moduri diferite, de la o cultură la alta.

“Frumuseţea este manifestarea unor legi tainice ale naturii, legi care, altminteri, ar fi rămas pe veci ascunse nouă”, zis-a Goethe, dar se vede treaba că se gândea la frumuseţea vreunui peisaj sau a florilor, nu la cea a oamenilor. Legi ale naturii? Poate ale culturii, pentru că există în istoria lumii destule exemple cum că omul s-a străduit să “corecteze” natura, în chip trudnic şi cu rezultate bizare. Frumuseţea naturală n-a fost mereu la modă, dimpotrivă: strădaniile de a-l face pe un om să arate altfel decât l-a făcut natura au îmbrăcat uneori forme extreme. Modificând drastic “dotările” anatomice de bază, forma firească a unor părţi ale trupului, câştigată în milioane de ani de evoluţie, demonstrăm că frumuseţea este, adesea, ceea ce vrem noi să fie la un moment dat. Modă, convenţie şi doar pe ici, pe colo nişte “amintiri din epoca de piatră” – criterii care corespund unor realităţi fiziologice şi care arată că, demult, cândva, în copilăria omenirii, “frumos” era ceea ce servea supravieţuirii individului şi speciei – acestea definesc frumuseţea azi.

Dar se poate şi mai rău: ca dovadă, iată câteva stranii idei despre estetica înfăţişării umane, idei care, în decursul vremii, au fost puse în practică prin transformarea profundă a corpului, prin deformări ce mergeau, uneori, până la adevărate mutilări, şocante şi brutale, ce păreau săvârşite cu o adevărată artă a cruzimii. Totul în numele frumuseţii.

Una dintre cele mai cunoscute – şi mai crude – este legarea picioarelor, practicată în China vreme de aproximativ un mileniu. Atestată în secolul al X-lea, nu a dispărut decât abia la jumătatea secolului XX, iar în această mie de ani, milioane de femei au suferit chinuri atroce de pe urma acestei stranii definiţii a frumuseţii picioarelor.

“Picioarele lotus”, cum erau numite labele picioarelor astfel deformate, erau rezultatul unui chin de ani de zile, iar efectele asupra sănătăţii fizice şi psihice a femeilor nu erau deloc neglijabile.

Tortura începea la vîrsta de 2-5 ani, înainte ca bolta piciorului să fie pe deplin formată: labele picioarelor fetiţei erau curbate până la frângerea oaselor, degetele erau îndoite spre talpă, cu articulaţiile dislocate, iar picioarele erau legate cu bandaje din pânză udă, care se strângeau prin uscare, strângând şi piciorul ca într-o menghină.

Zilnic sau de două-trei ori pe săptămână, picioarele erau spălate, apoi îndoite şi bandajate din nou; bandajele erau strânse tot mai mult, iar după fiecare “şedinţă” fetele erau silite să stea în picioare sau să meargă, pentru ca greutatea corpului să apese şi mai mult degetele spre talpă şi să ajute procesul de modificare a formei. Ce putea însemna mersul cu astfel de picioare, supuse unor dureri cumplite, e greu de imaginat. Legarea iniţială şi îngrijirile ulterioare erau, de obicei, lăsate în seama unor profesioniste ale acestei practici; era descurajată participarea mamei fetei, de teamă că aceasta s-ar fi putut lăsa înduioşată de suferinţele fiicei şi nu ar fi strâns îndeajuns de tare bandajele. Rezultatul acestui proces, care dura ani, era o modificare profundă a anatomiei piciorului; era considerat reuşit atunci când, la adolescenţă, după încheierea procesului de creştere, piciorul măsura 7-9 centimetri în lungime.

Oricât de curios ar părea, aceste picioare minuscule, cu înfăţişare atât de puţin naturală, erau apreciate din punct de vedere estetic şi considerate o atracţie erotică. (Totuşi, “manualele de sexologie” ale vremii recomandau bărbaţilor să nu încerce să vadă picioarele lotus altfel decât încălţate, căci altfel, ele şi-ar fi pierdut tot farmecul. Nici nu e de mirare – vederea acestei anatomii diforme nu putea produce nicio atracţie.) Încălţate în pantofiori miniaturali, nu mai lungi de 10 centimetri, chinezoaicele ce suferiseră această tortură a frumuseţii nu puteau merge astfel decât cu paşi mărunţi, cu un mers legănat, căci dimensiunile disproporţionat de mici ale picioarelor şi faptul de a merge pe degete afectau echilibrul mişcărilor. Iar acest “mers lotus” era, susţin unii autori, ceea ce dădea, de fapt, farmec fetelor cu picioarele legate şi constituia atracţia erotică asociată fenomenului.

Practica a început să fie abandonată abia la începutul secolului XX, când chinezoaicele mai educate au început să îşi dea seama că occidentalii, deşi fascinaţi, într-o oarecare măsură, de originalitatea acestui obicei exotic, erau totuşi înclinaţi să-l considere o tortură şi o atingere adusă libertăţii femeilor. Nu asta dorea China să arate lumii, aşa că, încet-încet, practica a dispărut. Feministele chineze şi-au adus contribuţia la renunţarea la acest obicei care, oricât de interesant, era, nu mai puţin, chinuitor şi degradant.

Ceea ce nu reuşiseră edictele imperiale date în primii ani ai secolului XX, prin care se încercase abolirea acestei practici, a reuşit interdicţia impusă de regimul comunist, după preluarea puterii în anul 1949: practica legării picioarelor este interzisă şi în ziua de azi.

Deformarea craniului a fost practicată de diferite populaţii, în baza unor criterii proprii de apreciere a frumuseţii: persoanele cu o anumită formă a capului erau mai preţuite, considerate mai atrăgătoare, mai inteligente sau mai nobile decât celelalte. (Unii specialişti sunt de părere că aceste deformări aveau şi rolul de a semnifica apartenenţa la un anume grup). Efectele sunt vizibile la numeroase cranii descoperite de arheologi: deformări drastice ale cutiei craniene.

Cunoscută încă din preistorie – din dovezi fosile – şi atestată în Antichitate, deformarea intenţionată a craniului a fost practicată şi mai târziu: de huni, dar şi de populaţii din insulele Pacificului, de aborigenii australieni, ca şi de amerindieni.

Culturi precolumbiene precum incaşii şi mayaşii, dar şi populaţii native din America de Nord precum Chinook şi Choctaw, obişnuiau să modeleze craniile copiilor, fie teşindu-le fruntea, fie ascuţindu-le creştetul, fie turtind lateral capul, astfel încât craniul să se dezvolte în sus, alungindu-se mult.

Se folosea o varietate de dispozitive de legare şi strângere, iar procesul era realizat în pruncie, când craniul – cu sudurile dintre oase neconsolidate încă – putea fi deformat cu uşurinţă.

Cranii ciudate – cu forme ce amintesc, câteodată, de capetele ţuguiate ale extratereştrilor din comedia Coneheads – au fost dezgropate din multe situri arheologice americane, iar obiceiul deformării craniului a fost practicat în Americi până în epoca modernă, dovadă desenele, picturile şi fotografiile ce înfăţişează atât bebeluşi “puşi la modelat”, cât şi adulţi la care e vizibil rezultatul acestui proces de înfrumuseţare.

Femeile-girafe aparţin unui trib birman numit Kayan Lahwi, care trăieşte, în cea mai mare parte, în Myanmar (un mic număr de membri ai săi au migrat în Thailanda) şi au devenit cunoscute pentru lungile lor gâturi înconjurate de coliere spiralate din alamă. Aceste podoabe le sunt puse în jurul gîtului la vîrsta de aproximativ cinci ani şi sunt înlocuite, progresiv, cu spirale din în ce mai lungi.

Antropologii au căutat diverse explicaţii pentru a înţelege originea acestui obicei. O ipoteză sugerează că purtarea colierelor şi deformarea consecutivă le-ar fi ferit pe femei să devină sclave, făcându-le să pară mai puţin atrăgătoare în ochii celor din alte triburi, la care nu exista această practică (un argument în favoarea ideii că “frumuseţea” depinde mult de convenţiile din cadrul unui grup cultural.) O altă ipoteză: colanele ar fi protejat femeiele de muşcăturile fatale ale tigrilor (poate mai degrabă simbolic decât în realitate). Femeile Kayan spun, însă, că le poartă “de frumuseţe”, în acord cu canoanele de frumuseţe acceptate în cultura tradiţională a tribului.

Multă vreme s-a crezut şi s-a povestit că această practică ar fi avut ca efect alungirea coloanei vertebrale în regiunea gîtului şi slăbirea muşchilor într-atât încât aceste femei nici n-ar mai fi putut supravieţui fără colanele care le susţineau coloana cervicală, căci gâtul lung şi fragil s-ar fi frânt sub greutatea capului, producându-le moartea.

În realitate, lucrurile nu stau aşa, situaţie dovedită de faptul că tot mai multe femei – mai ales tinere – refuză să mai poarte asemenea coliere, revoltându-se împotriva acestei practici (chiar dacă e tradiţională) şi, mai ales, împotriva ideii de a deveni obiectul unei curiozităţi indiscrete din partea turiştilor şi de a fi exploatate în acest scop de patronii unor afaceri turistice, aşa cum se întâmplă mai ales în Thailanda, unde multe dintre aceste femei au devenit un fel de exponate, atracţii turistice în cadrul unor adevărate grădini zoologice umane.

Asta nu înseamnă că grelele colane de alamă nu produc deformări reale ale corpului. Nu alungesc gîtul prin întinderea coloanei, aşa cum s-a crezut, dar apasă, cu greutatea lor, claviculele şi cutia toracică, împingându-le în jos, ceea ce face gâtul să pară mult mai lung. (Vezi în animaţia de mai jos cum se întâmplă.)

Dacă ni se pare că aceste obiceiuri de a chinui fiinţele umane în numele frumuseţii, deformându-le intenţionat corpul pentru a se potrivi unor canoane estetice arbitare, ar fi cumva apanajul unor populaţii exotice, de pe alte continente, ar trebui să privim şi în ograda noastră şi să ne amintim şi de practici europene similare.

Una dintre cele mai cunoscute a fost purtarea corsetelor. Menite să sublinieze subţirimea taliei, aceste piese ale garderobei feminine au fost, în forma lor extremă, nişte dispozitive generatoare de disconfort ce produceau, cu vremea, şi deformări anatomice care nu erau lipsite de pericol.

Dacă un corset confecţionat doar din pânză tare şi legat cu şireturi rezistente strângea moderat talia şi o scotea în evidenţă fără a fi, totuşi, prea greu de suportat, în schimb “corsetele cu balene” (întărituri din fanoane de balenă sau sârmă de oţel), ajunse la modă în secolul al XIX-lea, pe vremea cînd frumoasele vremii aveau ca ideal o talie cu circumferinţa de numai 40-45 cm, erau, pentru multe femei, aproape nişte instrumente de tortură, timp de mulţi ani din viaţa lor.

Fenomenul a ajuns la apogeu în timpul în care a fost la modă aşa numita “talie de viespe”, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Aceste corsete, elaborat lucrate, cu forme curbe care subliniau arcuirile trupului feminin şi rigidizate prin balene, apăsau organele abdominale, împingându-le în sus. Strângerea constantă în corset presa ficatul, putând determina modificări în forma acestuia. Cu timpul, cutia toracică se deforma, îngustându-se în partea de jos. De altfel, scopul strângerii în corset era, pe termen lung, tocmai această modificare de durată a siluetei.

Adesea, doamnele astfel gătite puteau respira doar cu vârfurile plămânilor (părţile superioare), în timp ce în ţesutul pulmonar din porţiunile inferioare se acumula mucus, care afecta funcţia respiratorie, producând o tuse uşoară, dar persistentă. În atmosferă înăbuşitoare, o femeie strânsă în corset putea să leşine din cauza oxigenării insuficiente. Nu fragilitatea înnăscută a “sexului slab” era de vină; în asemenea cazuri, femeia era, la propriu, o victimă a modei.

Curios totuşi – sau poate nu, având în vedere câte lucruri fac femeile pentru a arăta bine – multe dintre aceste doamne nu numai că se supuneau de bună voie strângerii în corset, dar se şi simţeau mândre de reuşitele lor.

Asta pentru că micşorarea taliei se făcea progresiv, în urma unui antrenament care dura ani de zile. Mamele considerau de datoria lor să-şi modeleze fiicele cu ajutorul corsetului, pentru ca acestea să aibă, mai târziu, silueta la modă. Fetiţele erau puse să poarte corset de la vârsta de 12-13 ani, uneori – dacă aveau nişte mame mai “extremiste” – mai devreme, chiar de la 7 ani. Corsetul era strâns progresiv, astfel încât corpul să se obişnuiască treptat cu senzaţia şi să se adapteze. Copilele purtau corsetul chiar şi noaptea, când li se permitea să îl lărgească vreo 2-3 centimetri, după care, în timpul zilei, era strâns din nou. Unele şcoli de fete organizau chiar competiţii între eleve, pentru a le încuraja să poarte corsetul. Zi după zi, an după an, corsetul strâns tot mai tare îi dădea tinerei fete, la vârsta ieşirii ei în lume, mult-râvnita siluetă cu talie de viespe, mândria unei femei şi una dintre marile ei atracţii, după canoanele estetice ale vremii.

O adevărată bătălie a opiniilor a luat naştere în Europa – contaminând şi SUA – în jurul acestei practici, o polemică aprinsă, care a durat ani întregi şi a rămas în istorie sub numele de “controversa asupra corsetului”. În anii 1860, sute de articole, apărute în zeci de publicaţii – de la larg-cititul The Times până la specializata Lancet, prestigioasa revistă medicală britanică – dezbăteau, prin vocile medicilor, ale comercianţilor, dar şi prin vocile consumatoarelor (femeile) argumentele pro şi contra strângerii în corset.

Medicii susţineau că această practică duce la deformarea şi chiar fisurarea coastelor, produce o presiune periculoasă asupra organelor abdominale şi toracice, slăbeşte muşchii, influenţează negativ postura şi, astfel, sănătatea coloanei vertebrale şi creează probleme legate de sarcină şi naştere.

Numeroase femei, în schimb, se declarau ataşate de acest obicei, afirmând chiar că, după o perioadă – dificilă – de antrenament, de obişnuire cu corsetul, ajungeau să se bucure de plăcerea de a-l purta. Probabil ideea de a fi la modă, satisfacţia de a primi tributul de admiraţie al celorlalţi, sentimentul reuşitei după o îndelungată strădanie contribuiau la această stare de mulţumire.

Talia zveltă şi silueta de clepsidră sunt şi acum la modă, dar exagerările strângerii în corset au apus – deocamdată. Dar cine poate şti ce mai urmează?

Până una-alta, pantofii cu tocuri înalte, cu care femeile au o relaţie aparte, par să fie echivalentul modern al corsetului sugrumător, în ceea ce priveşte necesitatea antrenamentului, durerile produse şi limitarea libertăţii de mişcare. Cu alte cuvinte, se schimbă, din când în când, doar partea de corp vizată, nu şi concepţia de bază: “Il faut souffrir pour être belle” (adică, pe franţuzeşte, tre’ să suferi ca să fii frumoasă).

sursa. descopera.ro

Daca, prin absurd, maine s-ar produce o catastrofa fara precedent, ce am incerca sa salvam, in pragul acestei amenintari globale? Ce ar contine “geanta anti-apocaliptica” a speciei umane? Ce ne defineste, din punct de vedere artistic sau cultural, ca specie? Este extrem de dificil sa stabilim cu exactitate care sunt cele mai emblematice creatii ale omenirii, insa, in mod cert, cele 10 capodopere pe care le prezentam in acest articol nu ar trebui sa lipseasca din lista operelor de capatai, de o valoare inestimabila, care merita si trebuie sa dainuie pentru totdeauna.

MONA LISA
Leonardo da Vinci (1452 – 1519)

Cunoscuta si ca “Gioconda”, Mona Lisa este un portret, datand din secolul al XVI-lea, pictat in ulei, de catre Leonardo di ser Piero da Vinci, in timpul Renasterii, pe un panou din lemn de plop (77×53 cm), element popular in randul artistilor din Florenta, Italia. Taiat dintr-o bucata masiva si nepastrand urma vreunei unelte de fasonare, lemnul are o calitate exceptionala. Pe revers, conserva semnele unei stravechi hartii de ramare, care au fost racaite. In 1951, tabloul a fost dotat cu un sasiu de stejar.

Potrivit celei mai raspandite ipoteze, modelul tabloului se numea Lisa Gherardini, nascuta in 1479, la Florenta. Vlastar al unei familii modeste, ea s-a casatorit la varsta de 16 ani cu fiul unui negustor de panzeturi, el insusi negutator, Francesco di Bartolomeo del Giocondo, si i-a daruit trei copii. Cand, in 1503, Francesco del Giocondo s-a mutat intr-o locuinta mai spatioasa pe Via del Stufa si a decis sa realizeze un portret al sotiei sale, s-a orientat catre Leonardo da Vinci. Francesco nu si-a primit niciodata lucrarea comandata. Dupa studierea amanuntita a straturilor tabloului si descoperirea valurilor atasate de gulerul corsajului Lisei, intunecate si aproape imperceptibile din cauza vernisurilor succesive aplicate de marele pictor, s-a impus o interpretare care a facut cariera: “Valul cenusiu transparent era purtat in acest fel de catre femeile gravide sau care nascusera de curand”, spune Bruno Mottin, conservator la Centrul de Studiere si Restaurare al Muzeelor Frantei.

Potrivit cercetatorului, tabloul ar comemora nasterea celui de-al doilea fiu (Andrea) al Mona Lisei. In aceasta situatie, enigmaticul suras ar fi, de fapt, un zambet al maternitatii implinite. In realizarea acestui element al portretului, s-a identificat intrebuintarea faimoasei tehnici sfumato – efectul de transparenta al maestrului. Altfel spus, un mod unic de a picta o “absenta prezenta”.

Tabloul a ramas in colectiile regale franceze de la inceputul secolului al XVI-lea pana in 1793, an ce coincide cu inaugurarea celebrului Muzeu Central al Artelor de la Luvru. Sub Ludovic al XIV-lea a fost adapostit la Versailles, iar in timpul Primului Imperiu s-a aflat la Tuileries. Dupa Restauratie, a continuat sa ramana la Luvru si sa se afirme drept piesa de rezistenta a colectiilor nationale franceze. Studiata cu lupa de istorici si copiata cu fervoare de pictori consacrati si de ucenici de-ai lor, Gioconda a devenit cu adevarat celebra la nivel mondial dupa furtul din 21 august 1911, cand un pictor italian cam lunatic – Vicenzo Peruggia – a subtilizat-o ca s-o aduca in tara de origine a creatorului si a modelului sau, Italia. In prezent, Giocanda poate fi admirata la Luvru.

Afla aici mai multe despre secretele din spatele celebrei picturi (la ora actuala, cea mai cunoscuta pictura din lume).

HAMLET
William Shakespeare (1564 – 1616)

“Tragedia lui Hamlet, printul Danemarcei”, sau, mai simplu, “Hamlet”, este o opera tragica, scrisa de William Shakespeare, probabil, intre 1599 si 1601. Intriga povestii, petrecuta in Danemarca, relateaza felul in care printul Hamlet pretinde razbunare impotriva unchiului sau, Claudius, pentru ca l-ar fi ucis pe batranul Rege Hamlet, fratele lui Claudius si tatal tanarului Hamlet, luandu-i locul la tron si casatorindu-se cu Gertrude, vaduva defunctului rege si mama printului. Piesa ilustreaza extrem de viu episoade de nebunie reala si prefacuta – de la jelire zdrobitoare pana la furie scelerata – explorand teme precum tradarea, razbunarea, incestul si coruperea morala.

In pofida cercetarilor intense, anul exact in care s-a scris “Hamlet” ramane subiect de dezbatere. Trei vechi versiuni ale piesei au supravietuit, si fiecare contine replici si chiar scene care lipsesc din celelalte. Shakespeare a bazat “Hamlet” pe legenda lui Amleth, prezervata de cronicarul din secolul al XIII-lea, Saxo Grammaticus, in a sa “Gesta Danorum” si repovestita de invatatul Francois de Belleforest in secolul al XVI-lea. Structura piesei si profunzimea conturarii personajelor au inspirat multa critica scrutinara, intre care un singur exemplu este dezbaterea, veche de secole, despre ezitarea lui Hamlet de a isi ucide unchiul. Unii vad in asta un instrument al intrigii, pentru a prelungi actiunea, in timp ce altii il privesc ca pe un rezultat al presiunii exercitate de complexele problematici fiolosfice si etice care inconjoara o crima cu sange-rece, al unei razbunari calculate si al dorintei patimase.

Mai recent, criticile psihoanalitice au examinat dorintele neconstientizate ale lui Hamlet, iar criticile feministe au reevaluat si reabilitat personajele adesea “malignizate” ale Opheleiei si Gertrude. “Hamlet” este cea mai lunga piesa a lui Shakespeare si printre cele mai puternice si influente tragedii scrise in limba engleza. Ofera o poveste eterna ce poate fi spusa iar si iar, readaptata in orice epoca. In timpul vietii lui Shakespeare, piesa a fost una dintre cele mai populare opere ale scriitorului si este considerata, in prezent, o capodopera a literaturii mondiale. “Hamlet” a inspirat scriitori precum Goethe, Dickens, Joyce si Murdoch, si este “cea mai ecranizata lucrare literara precum si cea mai jucata piesa de teatru din toate timpurile.

Afla aici mai multe despre misterioasa identitate a creatorului lui Hamlet si amanunte picante din viata lui Shakespeare.

SIMFONIA A NOUA
Ludwig van Beethoven (1770 – 1827)

Simfonia Numarul 9 in D minor, Opus 125 “Coral” este simfonia finala si completa a compozitorului si pianistului german Ludwig van Beethoven. Terminata in 1824, simfonia este una dintre cele mai cunoscute opere muzicale din repertoriul clasic occidental si a fost adaptata pentru a putea fi preluata ca imn al Uniunii Europene. Simfonia a 9-a este considerata o capodopera a autorului si a lumii deopotriva. Tot ea este primul exemplu de intrebuintare a vocilor, de catre un mare compozitor, intr-o simfonie. Versurile sunt cantate in incheiere, de patru solisti vocali si de un cor (asculta tot clipul YouTube, mai jos), si au fost extrase din “Oda Bucuriei”, un poem scris de Friedrich Schiller in 1785 si revizuit in 1803, cu adaugiri ale lui Beethoven.

Societatea Filarmonica din Londra a autorizat si recunoscut simfonia in 1817. Beethoven a inceput sa lucreze la ea in 1818 si a terminat-o la inceputul lui 1824. Totusi, atat cuvintele, cat si notele folosite de el au surse datand din cariera mai timpurie a compozitorului. “Fantezia Corala” in opus 80, din 1808, un concert de pian al lui Beethoven, cea care aduce Simfoniei a Noua un cor si solisti aproape de final, a ajutat la construirea climaxului capodoperei. Simfonia este realizata si cantata in patru acte, dupa cum urmeaza:

• Allegro ma non troppo, un poco maestoso – aproximativ 15 minute;
• Scherzo: Molto vivace – Presto – aproximativ 10 minute;
• Adagio molto e cantabile – Andante Moderato – Tempo Primo – Andante Moderato – Adagio – Lo Stesso Tempo – aproximativ 16 minute;
• Recitative, faimosul cor final, reprezentatia muzicala a lui Beethoven pentru Fratietatea Universala – aproximativ 24 de minute.

Multi compozitori mai tarzii, ai perioadei Romantice si dincolo de ea, au fost puternic influentati de Simfonia a 9-a a lui Beethoven. Durand mai mult de o ora, capodopera era o simfonie exceptional de lunga pentru vremea sa, ea solicitand participarea tuturor formelor acustice de atunci. Gustav Mahler a revizuit orchestratia simfoniei pentru a o face sa sune asa cum credea el ca ar fi vrut autorul daca ar fi dispus de o orchestra cu mijloace moderne. Mai trebuie mentionat faptul uimitor ca atunci cand a compus Simfonia a 9-a, Beethoven – afectat de numeroase boli – era deja complet surd.

DIVINA COMEDIE
Dante Alighieri ( 1265 – 1321)

“Divina Comedie”, opera de capatai a lui Dante Alighieri, este considerata in orice top de profil una dintre cele mai importante capodopere ale literaturii universale. “Divina Comedie” descrie coborarea lui Dante în Infern, trecerea prin Purgatoriu si, in cele din urma, ascensiunea in Paradis, pentru a termina cu apoteoza unirii lui cu Divinitatea. Desi continua modul caracteristic al literaturii si stilului medieval (inspiratie religioasa, tendinta moralizatoare, limbaj bazat pe perceptia vizuala si imediata a faptelor), poemul lui Dante tinde catre o reprezentare ampla si dramatica a realitatii, departe de spiritualitatea tipica a epocii sale. Scrisa in dialect toscan, opera a exercitat o influenta considerabila asupra dezvoltarii limbii si literaturii italiene.

Initial, Dante si-a intitulat poemul “Commedia”, in sensul ca, după un inceput dramatic, opera are un final fericit – precum explica autorul insusi intr-o scrisoare adresata lui Cangrande della Scala. Atributul de “divina” i-a fost acordat de Giovanni Boccaccio in biografia sa “Trattatello in laude di Dante”, ca un omagiu datorat extraordinarei ei frumuseti artistice, si apare pentru prima data intr-o tiparitură din 1555 a editorului venetian Ludovico Dolce. Lucrarea a fost scrisa de Dante in timpul exilului sau, intre 1304 si 1321, actiunea fiind pozitionata de autor in primavara anului 1300, in saptamana dinaintea Pastelui, atunci cand Dante intreprinde calatoria sa in “lumea de dincolo”. Este anul sfant, instituit de Papa Bonifaciu al VIII-lea, socotit drept jumatatea duratei previzibile a lumii.

In aventura lui Dante in cele trei taramuri ale vietii de apoi, unde se proiecteaza binele si raul lumii terestre, personajul este condus la inceput de poetul Virgiliu, simbol al ratiunii, apoi de Beatrice, intrupare a credintei. Poemul este compus din peste 14.000 de versuri, structurate pe trei parti, cuprinzand 100 de canturi, 33 pentru fiecare parte, plus un cant introductiv la inceputul “Infernului”. Structura de fond a operei corespunde fanteziei cosmologice medievale. Calatoria in Infern si pe muntele Purgatoriului reprezinta traversarea intregii planete, in timp ce Paradisul este o reprezentare simbolica a cosmosului ptolemic. “Divina Comedie” poate fi descrisa ca o alegorie. Fiecare cant, si episoadele continute contin numeroase intelesuri alternative. De asemenea, structura complexa a poemului contine tipare matematice si numerologice raspandite de-a lungul operei, corelate indeosebi cu cifrele trei si noua, relationate cu Trinitatea.

Afla aici mai multe despre bizara stiinta a numerologiei.

STATUIA LUI DAVID
Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni (1475 – 1564)

“David”, capodopera indiscutabila a sculpturii renascentiste, a fost creata intr-un interval de trei ani, in perioada 1501 – 1504, de catre artistul italian Michelangelo. Inalta de 5,17 metri si sfredelita in marmura, statuia il porptretizeaza pe eroul biblic David, surprins intr-un moment de contemplare. Interpretarea cel mai larg acceptata este aceea ca statuia il infatiseaza pe David chiar inaintea bataliei purtate cu Goliath, spre deosebire de majoritatea reprezentarilor realizate de ceilalti artisti, care-l imortalizeaza in urma victoriei sale.

Statuia a ajuns sa fie un simbol emblematic al apararii libertatilor civile intruchipate in Republica Florentina, Firenze – un oras-stat independent, amenintat din toate directile de mai puternicele state rivale si de hegemonia familiei Medici. Aceasta interpretare a fost incurajara de dispunerea initala a sculpturii, in exteriorul Palazzo della Signoria, sediul guvernului civic din Florenta. Sculptura completa a fost dezvelita pe 8 septembrie 1504. Ochii lui David, cu o privire amenintatoare, fusesera orientati catre Roma. Istoria statuii lui David precede insa implicarea lui Michelangelo in acest proiect. Oamenii Oficiului de Lucrari Artistice din cadrul catedralei florentine, Oficiu alcatuit mai ales din membri ai breaslei producatorilor de haine din lana, aveau planuri de a realiza o serie de 12 mari sculpturi inspirate din Vechiul Testament pentru sustinerea catedralei Santa Maria del Fiore. Cei contractati sa realizeze aceste statui au fost Donatello si asistentul sau, Agostino di Duccio. Cei doi au creat doua piese, urmand sa inceapa lucrarile pentru “David” in 1464. Pe cand se aflau la formarea picioarelor si a capului, Donatello a decedat, in 1466, iar modelarea si colaborarea cu Agostino au incetat. Blocul de marmura, adusa direct de la o cariera din Carrara, un oras aflat in Alpii Apuani din nordul Toscanei, a ramas neglijat pentru mai bine de 25 de ani, expus in tot acest timp intemperiilor in curtea exterioara a atelierului catedralei. Hotarand, in 1500, ca lucrurile nu pot ramane asa la nesfarsit, oamenii catedralei au decis, in 1501, sa gaseasca in cele din urma un artist care sa ia bucata de marmura si sa o transforme intr-o opera de arta finalizata. Desi atat Leonardo da Vinci si altii au fost consultati, tanarul Michelangelo, in varsta de numai 26 de ani, a fost cel care a convins ca merita sarcina.

A inceput sa sfredeleasca statuia devreme in dimineata zilei de luni, 13 septembrie, la o luna dupa ce a primit contractul. A muncit la masivul erou biblic timp de trei ani. Desi statuia lui David este inspirata dupa un tipar desenat al formei umane prin definitie, proportiile sale nu sunt chiar in acord cu aceasta: capul si bustul sunt cumva mai mari in raport cu portiunea inferioara a corpului. De asemenea, bratele, daca ar fi lasate pe langa corp, ar intrece dimensiunile normale. O teorie spune ca aceasta situatie s-ar datora faptul ca statuia trebuia initial amplasata pe fatata bisericii sau pe un piedestal inalt, ceea ce ar fi facut, prin iluzie optica, sa para ca proportiile sunt cele corecte, atunci cand statuia ar fi fost privita de la o oarecare distanta, de jos in sus. Insa, pentru a o proteja de depreciere, sculptura a fost mutata in 1873 la Galeria Accademia din Florenta, unde a fost si inca este admirata de milioane de vizitatori. O replica a ei fost amplasata in Piazza della Signoria in 1910.

RAZBOI SI PACE
Lev Nicolaevici Tolstoi (1828 – 1910)

Romanul rus “Razboi si Pace”, scris de Lev Tolstoi, este considerat una dintre cele mai mari opere ale omenirii si un gigant literar al secolului al XIX-lea. De asemeni, alaturi de “Anna Karenina”, lucrarea este privita drept cea mai mare realizare literara a autorului. Cu o scala epica, “Razboi si Pace” contureaza in detalii amanuntite evenimentele care au condus la invadarea Rusiei de catre Napoleon, precum si impactul erei napoleonice asupra societati tariste, asa cum a fost el perceput prin ochii a cinci familii aristrocrate ruse: Bezukhov, Bolkonsky, Rostov, Kuragin si Drubetskoy.

Cu fragmente ale unei versiuni mai timpurii introduse in revista “Mesagerul Rus” intre 1865 si 1867, romanul a fost prima oara publicat in intregime in 1869. “Razboi si Pace” este extrem de voluminos si este divizat in patru mari volume, fiecare cu subparti alcatuite din multe capitole. Concentrandu-se asupra membrilor a doua familii importante, Bolkonski si Rostov, romanul foloseste istoriile lor individuale pentru a portretiza Rusia in pragul unui conflict apocaliptic cu Franta lui Napoleon Bonaparte.

Dimensiunea geniului literar al lui Tolstoi este data de amploarea viziunii sale epice, care cuprinde starile sufletesti traversate de orase intregi, miscarile armatelor si prevestirile de rau augur ce planeaza asupra societatii rusesti. Pentru realizarea lucrarii “Razboi si Pace”, Tolstoi a studiat numeroase documente istorice, a citit memorii si romane istorice, o influenta aparte avand “Roslavliov” de Zagoskin. Atentia scriitorului se concentraza mai ales asupra “modului de trai”, asupra tablourilor pasnice ale epocii, evenimentele razboinice ramanand pe ultimul plan al romanului.

Compozitional, imensa varietate de figuri – peste 550 – si episoade este arhitecturata sub forma de cronica a vietii. Povestea prezentata se petrece cu 60 de ani inainte de momentul scrierii sale de catre Tolstoi, “pe vreme bunicilor nostri”, asa cum mentioneaza el. Numele a aproximativ 160 de persoane reale au aparut sau au fost mentionate in “Razboi si Pace”. Povestea incepe in 1805 si merge spre razboiul din 1812. In redactarea romanului, Tolstoi s-a folosit abundent si de propria sa experienta a Razboiului din Crimeea, la care a luat parte si care l-a ajutat sa aduca detalii vii, pitoresti si povesti la prima mana despre structurarea armatei ruse.

Vezi aici care sunt cei mai prolifici 10 mari scriitori romani.

CATEDRALA SFANTULUI VASILE
Postnik Yakovlev (? – ?, secolul XV)

Catedrala Sfantului Vasile Blajenai este un lacas de cult ortodox rusesc, ridicat in Piata Rostie din Moscova intre 1555 si 1561. Construita din ordinul lui Ivan al IV-lea al Rusiei pentru comemorarea capturarii lui Kazan si a lui Astrakhan, ea marcheaza centrul geometric al orasului si este axul dezvoltarii sale. A fost cea mai inalta cladire din Rusia si din Europa de Est pana la definitivarea Turnului cu Clopot al lui Ivan cel Mare, in 1600. Cladirea initiala, cunoscuta ca “Biserica Trinitatii” si, mai tarziu, “Catedrala Trinitatii”, continea opt biserici dispuse in jurui unei a noua, biserica centrala a Interventiei; a zecea biserica a fost ridicata in 1588 pe mormantul veneratului sfant local Vasile.

In secolele XVI si XVII catedrala, perceputa ca simbolul timpuriu al Orasului Paradisiac, a fost cunoscuta popular sub denumira de “Ierusalim” si a servit ca o alegorie a Templului Ierusalimului in cadrul sarbatorii anuale “Duminica Floriilor”, oficiata de Patriarhul Moscovei si de catre tar. Aspectul constructiei, modelat sub forma unei flacari a unui foc de tabara intins spre cer, nu are corespondent in arhitectura rusa sau in lume. Nu seamana cu nicio alta cladire a tarii, nimic similar nu poate fi descoperit in intregul mileniu de traditie bizantine, din secolul V pana in secolul XV. Catedrala a prevestit climaxul arhitecturii nationale rusesti din secolul al XVII-lea, si nu a fost niciodata reprodusa ca atare, desi ulterior, biserici care aduc ca structura cu ea au aparut in marile orase rusesti. Ea a operat ca divizie a Muzeului Istoric de Stat inca din 1928, fiind complet secularizata in 1929 si ramanand, inclusiv astazi, proprietate a Statului Rus (si nu a Bisericii). Catedrala este parte a Patrimoniului Mondial UNESCO Kremlin si Piata Rosie.

Identitatea arhitectului sau a arhitectilor catedralei este necunoscuta. Traditia spune ca a fost vorba de doi, Barma si Postnik Yakolvev. Totusi, cercetatorii sustin ca ambele nume desemneaza o singura persoana. Legenda ne mai dezvaluie ca Ivan l-ar fi orbit pe arhitect dupa ce si-a finalizat lucrarea ca sa nu o poata reproduce si in alta parte, desi Postnik Yakovlev a ramas activ cel putin pana prin anii 1560. Istoricii artelor cred ca, judecand dupa cantitatea de elemente noi introduse in Catedrala Trinitatii, este foarte probabil ca ea sa fi fost construita de mesteri germani. Sub stapanirea tarului Ivan mai ales, germanii si englezii ii inlocuiau pe italieni la astfel de treburi.

Interiorul catedralei ascunde un labirint de coridoare inguste si inchise precum si cilindrele verticale ale bisericilor. Cea mai inalta, biserica centrala a Interventiei, se ridica in aer pana la 46 de metri, pe interior, dar are o suprafata de numai 64 de metri patrati. Culorile vii ale constructiei au fost aplicate in cateva stadii, din 1680 pana in 1848.

Citeste mai multe despre Moscova – cetatea Patronilor de la Rasarit.

FAUST
Johann Wolfgang Goethe (1749 – 1832)

Fabulosul “Faust” al lui Goethe este o piesa tragica in doua parti. Desi este scrisa ca o drama ce nu are ca menire jocul scenic, este piesa cu cele mai mari cifre de audienta pe scenele unde se interpreteaza in limba germana. “Faust” este lucrarea cea mai faimoasa a lui Goethe si este considerata de multi drept una dintre operele de capatai ale literaturii germane.

Autorul a definitivat o versiune preliminara a “Primei Parti” in 1806. Publicatia din 1808 a fost urmata de editia reviziuita din 1828-1829, ultima editata de Goethe insusi. Scriitorul a termina de scris “Partea a Doua” in 1832, chiar anul mortii sale. In contrast cu prima parte, atentia nu mai cade aici pe sufletul personajului principal, care a fost vandut diavolului, cat mai ales pe fenomenele sociale ale epocii, pe psihologia, istoria si politica germana. A doua parte a format ocupatia principala a ultimilor ani din viata lui Goethe, fiind publicata postum in 1832.

De-a lungul primei parti a povestii, Faust ramane nesatisfacut; concluzia ultima a tragediei si rezultatul pariului facut cu diavolul sunt dezvaluite in “Partea a Doua”. Prima parte reprezinta “lumea mica” si se intampla in propriul univers al personajului, in spatiu-timpul firesti. In contrast, partea a doua are loc in “lumea larga” sau in macrocosmos.

Povestea lui Faust a inspirat multa literatura, muzica si ilustratie, iar lucrarea ramane o parabola rezonanta asupra invatarii stiintifice si religoase, a pasiunii si seductiei, independentei si dragostei. In termeni poetici, Goethe plaseaza stiinta si puterea in contextul metafizicii din punct de vedere moral. Faust este un cercetator empiric fortat sa confrunte probleme precum binele si raul, Dumnezeu si Diavol, sexualitate si moralitate.

Descopera 6 personaje care si-au vandut sufletul Diavolului.

CETATEANUL KANE
George Orson Welles (1915 – 1985)

“Cetateanul Kane” este un film american dramatic, regizat de Orson Welles, totodata interpretul personajului principal al povestii. Este adesea considerat drept cel mai bun film al tuturor timpurilor, primind o pretuire speciala pentru inovatiile aduse la nivel cinematografic, muzical si narativ. “Cetateanul Kane” a fost nominalizat la noua categorii in cadrul galei de decernare a premiilor Oscar din 1942. Povestea adusa in atentie de acest film este un “roman a clef”, sau o “istorie cu cheie” – descrierea vietii reale in spatele unei copertine fictionale – care examineaza viata si mostenirea lui Carles Foster Kane, un personaj construit dupa trasaturile magnatului media american William Randolph Hearst si inspirat chiar de viata acestuia. Dupa lansarea peliculei, Hearst a interzis mentionarea acesteia in oricare dintre ziarele sale.

Cariera lui Kane in lumea publicatiilor se naste din dorinta idealista de serviciu adus comunitatii, dar evolueaza treptat intr-o vanatoare lipsita de scrupule a puterii. Dezvaluita mai ales prin “flashback”-uri (pasaje episodice cu intamplari din trecut, tehnica cinematografica extrem de rara in anul productiei), povestea este prezentata prin cercetarea desfasurata de un reporter de investigatii, aflat pe urmele dezlegarii misterului ultimului cuvand rostit de magnat pe patul de moarte: “Rosebud”.

Dupa succesul pe care l-a inregistrat in salile de cinematograf cu “Mercury Players” si cu emisia radio controversata din 1938, despre “Razboiul Lumilor”, Welles a inceput sa fie curtat de Hollywood. A semnat un contract cu RKO Pictures in 1939. Neobisnuit pentru un regizor neexperimentat, i s-a oferit libertate totala de a-si dezvolta filmul, folosindu-si propriul casting si propria echipa si beneficiind chiar si de privilegiul stabilirii versiunii finale de difuzare a “produsului”. Welles a semnat scenariul “Cetateanului Kane” impreuna cu Harman Mankiewicz. Un succes rasunator din perspectiva criticilor, “Kane” a esuat in privinta incasarilor de box-office. La scurt timp dupa lansare, filmul a fost uitat, dar reputatia i-a fost reabilitata mai intai de criticii francezi, iar apoi resuscitarea americana din 1956.

CAPELA SIXTINA
Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni (1475 – 1564)

Construita sub pontificatul Papei Sixtus al IV-lea, intre anii 1472 si 1483, si indeplinind rolul de capela a palatului papal de la Vatican, Capela Sixtina este una dintre cele mai faimoase comori artistice ale Europei. Aflata in apropierea Bazilicii Sfantul Petru, capela este recunoscuta si pretuita la nivel international atat gratie picturilor murale ale lui Michelangelo, cat si conclavurilor cardinalilor tinute aici pentru alegerea unui nou papa.

Masurand 40,93 de metri in lungime si 13,41 de metri in latime, capela ar corespunde ca dimensiuni, conform traditiei biblice, proportiilor Templului lui Solomon. Este inalta de 20,70 metri, cu plafon boltit, are cate 12 ferestre pe fiecare dintre peretii laterali si o pardoseala construita din mozaic policrom de marmura. Capela Sixtina este impartita in doua parti: cea mare, care contine altarul, destinata ceremoniilor religioase, si una mai mica, pentru credinciosi. Planurile arhitectonice ii apartin lui Baccio Pontelli, iar lucrarile de constructie au fost executate sub supravegherea lui Giovannino de Dolci. Picturile de pe peretii laterali au fost executate de cei mai mari artisti ai timpului, intre care Pietro Perugini si Sandro Botticelli.

Subiectele “ilustratiilor” ating teme istorice religoase, selectate dupa conceptul medieval de impartire a istoriei lumii in trei epoci: prima de la Facerea Lumii la stabilirea Celor zece porunci, a doua de la Moise pana la nasterea lui Iisus Hristos si a treia reprezentand epoca crestinismului. Abia in 1508, pictarea plafonului Capelei Sixtine i-a fost incredintata lui Michelangelo de catre Papa Iuliu al II-lea. Initial, tavanul prezenta un cer albastru cu stele aurii. Executarea lucrarii a durat patru ani, pana in 1512, artistul lucrand mai mult singur si petrecand ore in sir pe schele. Desi contractul initial prevedea ca Michelangelo sa picteze numai figurile celor 12 apostoli, la final lucrearea cuprindea peste 3.000 de figuri pe o suprafata de aproape 500 de metri patrati. Artistul a folosit culori vii care, dupa renovarea, intre 1981 si 1994 a capelei, si-au recapatat in intregime stralucirea.

In 1535, Michelangelo incepe sa picteze peretele de deasupra altarului la cererea Papei Paul al III-lea, cu tema “Judecata de Apoi”, pe care o termina dupa sase ani. Fresca infatiseaza figuri si scene ingrozitoare, reflectand, se crede, gandurile negre din perioada unei mari crize de credinta a artistului. Odata cu dezvelirea, la 31 octombrie 1541, a picturii, autoritatile bisericesti si opinia publica se scandalizeaza din pricina numarului mare de nuduri in cea mai importanta biserica a crestinatatii. Artistul este acuzat de imoralitate, obscenitate si brasfemie. Ca raspuns la reactia tulburata, cardinalul Carafa organizeaza “Campania frunzelor de vita” pentru acoperirea organelor genitale din reprezentarea lui Michelangelo, dupa moartea artistului. Cu ocazia recentelor lucrari de restaurare, aspectul original al Capelei Sixtine a fost refacut in mare masura.

sursa. descopera.ro

Am văzut Taj Mahal-ul în poze de atâtea ori. Totuşi, realitatea depăşeşte cu mult orice imagine. Impresia pe care mi-a lăsat-o acest loc e cea a perfecţiunii şi armoniei. La fel că un superb apus de soare, Taj-ul te lasă fără cuvinte. Prin simplitate şi simetrie e un simbol al eleganţei. E un monument extrem de feminin şi delicat ce sfidează greutatea marmurei. Emoţie sculptată în piatră sau, cum spunea Tagore, “o lacrimă pe obrazul timpului”.

Aflat în Agra, monumentul e considerat cel mai bun exemplu de arhitectură mogulă din India şi e una din cele 7 minuni ale lumii.

Povestea Taj Mahal-ului este una despre iubirea care depăşeşte moartea. Cel puţin aşa se spune. Construirea Taj-ului a fost poruncită de conducătorul Shah Jahan (1628-1658). Soţia cea mai dragă a acestuia, Arjumand Bano Begum, iubită, prieten, consilier politic, a devenit ulterior Mumtaz Mahal (Coroana Palatului). Mumtaz i-a dăruit lui Shah Jahan 14 copii şi l-a însoţit pe împărat peste tot, inclusiv pe câmpul de luptă. Într-una din campaniile militare, Mumtaz a murit dând naştere celui de-al 14 copil. Ultima ei dorinţă a fost ca împăratul să-i dovedească iubirea construind cel mai frumos mausoleu.

Construcţia monumentului a început în 1632 şi a durat 22 de ani, implicând munca a peste 20.000 de oameni. Se spune că Imperiul Mogul a dispus la vremea respectivă de enorme bogăţii şi resurse financiare. Astfel, pentru a da viaţă acestui proiect cele mai de calitate materiale au fost folosite, cei mai talentaţi meşteri şi artizani au fost angajaţi.

Accesul la Taj se poate face prin 3 porţi din piatră roşie de Agra, perfect aliniate cu centrul monumentului. Fiecare poartă e că un văl care îţi dezvăluie treptat frumuseţea ascunsă în spate.

După ce treci de poartă vezi la depărtare superba bijuterie albă de care te apropii traversând grădina, charbagh (char=patru, bagh=gradina), ca un covor persan. În Islam, grădina are o simbolistică spirituală. Potrivit Coranului, paradisul este o grădină minunată iar grădină de pe pământ trebuie să fie o reflectare a paradisului. Dintr-o suprafaţa totală de 580 m x 300 m, grădina ocupă 300 m x 300 m.

Taj-ul a fost construit, strategic, pe malul râului Yamuna care furniza apa necesară printr-un ingenios sistem de aprovizionare. Apa este parte a paradisului, în viziunea profetului Mohamed. În mod normal, canalele care traversează grădina reflectă silueta vaporoasă a Taj-ului iar fântânile arteziene, când funcţionează, transformă locul într-o Grădină a Edenului.

Taj-ul este construit din marmură albă, adusă din Rajasthan. În funcţie de momentul zilei, de la răsărit la apus, marmura reflectă nuanţe şi culori de tot felul.

Impresionează armonia dimensiunilor şi a spaţiului folosit, stilul combinând superlativul artei indiene şi persane. Una din caracteristicile principale ale arhitecturii mogule este simetria radială şi bilaterală. Astfel, din orice parte te-ai uita la Taj, vezi acelaşi lucru. Are formă octogonală, cu feţe identice. Înăuntru sunt 16 camere, 8 pe fiecare nivel. Mumtaz este înmormântată de-a dreapta lui Shah Jahan, cu faţa către Mecca. Vizitatorii pot vedea doar o replică a mormintelor, originalele aflându-se în camera subterană.

Mausoleul este construit pe o platformă cu câte un minaret în fiecare colţ. Dacă te uiţi cu atenţie, fiecare minaret nu este perfect vertical ci înclinat spre exterior, astfel încât, în caz de cutremur să nu se prăbuşească peste construcţia centrală.

E evident că fără avansate cunoştinţe de tehnologie şi ştiinţă, fără mii de minţi strălucite şi mâini îndemânatice asemenea perfecţiune nu se putea realiza.

Dacă de departe Taj-ul te impresionează prin armonia între grandoare şi eleganţă, de aproape eşti surprins de minunăţia detaliilor.

Inscripţiile din Coran, frumos caligrafiate cu negru, se folosesc de iluzia optică ca să arate de aceeaşi dimensiune când te uiţi de jos. Cei care au studiat tematica acestor inscripţii spun că locaţia şi forma monumentului sunt o reprezentare a tronului lui Allah care domneşte peste Grădina Paradisului în Ziua Judecăţii.

Decoraţiunile superbe sunt realizate prin piatra dură, pietre preţioase şi semipreţioase fiind integrate în marmură sub formă de modele florale repetitive. Prin arabesque precizia matematică devine estetic şi simbol. Fiecare colţisor e minuţios decorat, ca o operă de artă unică. Din păcate, dacă timpul nu a fost un duşman suficient de puternic, invaziile străine şi vârtejul istoriei au reuşit să mutileze faţa Taj-ului. În prezent, pietrele strălucitoare despre care se vorbeşte lipsesc cu desăvârşire şi puţine sunt colţurile rămase perfect intacte.

*** Vizita mea la Taj Mahal nu ar fi fost la fel de specială fără ajutorul Simonei (http://incredibleindianart.blogspot.com/) şi al lui Zakir. Le mulţumesc din suflet pentru că mi-au dăruit amintiri frumoase în Agra.

Două filme de senzaţie rulează în acest weekend la cinematograful din Ploieşti.

Astăzi şi mâine, de la ora 19.00, în sala mare a cinematografului “Patria” din Ploieşti rulează filmul “Umilinţa”. Este povestea lui Dumitru, un fost medic veterinar, căruia un accident absurd îi demolează întreaga existenţă. Pornind de la o dramă individuală, filmul evocă spectacolul zguduitor al unei lumi care nu mai are nici un reper, îndepărtate total de orice fărâmă de umanitate. Acţiunea este plasată în anul 2005, anul marilor inundaţii, şi se petrece într-un sat cu un aspect sumbru, potopit de noroaie, mocirlă şi de o ploaie ca de sfârşit de lume.

Conducerea Casei de Cultură „Geo Bogza” a pus la cale, pentru acest an, organizarea a două noi tipuri de manifestări culturale. Ambele, în premieră la Câmpina. E vorba despre Conferinţele Cercului literar „Geo Bogza” şi „Lecturi Publice”. Din spusele directorului Casei de Cultură, Florin Dochia, acţiunile se vor desfăşura, în medie, o dată pe lună, în funcţie de programul participanţilor şi de evenimentele din perioada respectivă. Locaţia aleasă va fi ori Casa de Cultură, ori biblioteca, ori câte o unitate de învăţământ din oraş. „Conferinţele..” constau într-o prelegere susţinută de o personalitate culturală, în general scriitori câmpineni sau din împrejurimi, pe o anumită temă literară. Cu ocazia zilei lui Eminescu, s-a desfăşurat vinerea trecută, prima conferinţă, iar prelegerea a fost susţinută de Christian Crăciun. „Au fost 20 de persoane, care au venit acolo pentru că au fost interesate de subiect şi de dezbaterile ulterioare”, a declarat Florin Dochia. Cât despre „Lecturile Publice”, tot directorul Casei de Cultură explică în ce va consta manifestarea. „Scriitori din zonă vor citi, în public, din propria creaţie, sau după caz, din cea a altor autori. E un fenomen care se întâmplă demult în ţările civilizate şi acum vrem să îl introducem şi aici”. Prima lectură publică va avea loc pe 27 ianuarie, de la orele 17.00, la Casa de Cultură. Florin Dochia va fi cel care va da startul acestor lecturi, citind din propria operă, „Elegii de pe strada mea”. Cât despre publicul prezent, acesta spune că „vor fi, cu siguranţă, oameni de litere, scriitori. Vom invita şi elevi, vom anunţa şi profesorii de literatură sau de limbi străine, însă, nu vrem să aducem pe nimeni „cu clasa”, doar pentru a avea spectatori. Preferăm un cadru intim, propice actului cultural”.  

sursa : e-prahova.ro

sursa : zvp.ro

Începutul de secol XX aduce cu sine şi o mare schimbare a preferinţelor în ceea ce priveşte gustul românilor pentru arhitectură. De la Ion Mincu şi Toma Socolescu, până la Duiliu Marcu, Grigore Cerchez sau Petre Antonescu, faţa României s-a schimbat în această perioadă şi datorită arhitecturii promovate de noul stil neo-romanesc. Putem spune că aceşti mari arhitecţi reprezintă mâinile care au desenat România modernă.
Petre Antonescu (1873-1965) a fost arhitect, profesor la Şcoala de Arhitectură din Bucureşti pe care o conduce între 1931 şi 1938, planificator urban, restaurator de monumente istorice, membru în Comisiunea Monumentelor Istorice şi, începând din anul 1945, membru titular al Academiei Române. Studiază arhitectura la Beaux-Arts în Paris (1893-1899) şi întors în ţară, începe o rodnică activitate în învăţământ, în special în domeniul conservării şi restaurării monumentelor istorice şi domină activitatea arhitecturală românească din prima jumătate a secolului XX prin promovarea consecventă a unui stil neo-românesc coerent. Este autorul unui număr impresionant de locuinţe, construcţii religioase şi clădiri publice monumentale, toate obiective în a căror expresie elaborează, aplică şi dezvoltă forme plastice arhitecturale viguroase, originale, dând astfel o interpretare inedită unor forme şi elemente ale arhitecturii româneşti vechi tradiţionale (brâul în torsadă, butonii şi chenarul moldoveneşti, pridvorul, loggia sau capitelul şi balustrada brâncovenească). Iată câteva: Primăria Capitalei, Facultatea de Drept, Palatul Creţulescu, Institutul de Istorie, Cazinoul Constanţa, Hotelul Triumf, Şcoala Română din Roma, Palatele de Justiţie din Buzău şi Brăila sau Arcul de Triumf din Bucureşti.
Răspunzând la invitaţia Regelui Carol I al României, realizează două dintre cele mai frumoase şi reprezentative clădiri din Sinaia: Hotelul Palace (1911) şi Cazionul (1912). Dar tot în Sinaia mai există şi alte câteva clădiri ale renumitului arhitect, mult mai puţin cunoscute:
Staţia de întreţinere CFR Sinaia, secţia L5, una dintre primele clădiri cu planşee din beton armat din ţară, este construită în 1912 pentru uzul Direcţiei generale de poduri şi şosele din cadrul Ministerului de Lucrări Publice. Construcţia adăpostea birourile şi locuinţa personalului tehnic ataşat la lucrările de întreţinere şi construcţie, iniţial al şoselelor Ploieşti-Predeal şi Sinaia-Târgovişte iar ulterior la întreţinerea căii ferate Bucureşti-Braşov. Clădirea face parte din seria de ”cantoane” începută în 1908 la solicitarea Ministerului, construcţii realizate conform solicitării acestuia, într-o arhitectură de inspiraţie tradiţionala românească. În aceiaşi serie se înscrie şi ”cantonul dublu tip” menit să completeze numărul insuficient al celor deja existente pe drumurile publice din ţară. Construcţia cuprinde două locuinţe pentru cantonieri, una la parter şi alta la etaj, fiecare compusă din câte două camere şi dependinţe.
Mausoleul de la Mănăstirea Sinaia, a fost amenajat într-una din chiliile existente care, împreună cu biserica, formează Mănăstirea Sinaia. Chilia, care astăzi este mausoleu, se compune din două compartimente deschise între ele (cavoul domnului Tache Ionescu fiind amplasat în cea din spate), ambele precedate de un mic vestibul cu acces direct din curtea Mănăstirii. Cantoanele tip le întâlnim pe tot traseul DN1, două dintre ele fiind amplasate în Sinaia, unul la intrarea dispre Bucureşti (imediat după pod), celălalt la intrarea dinspre Braşov (Gura Pădurii). Între timp meseria de cantonier a dispărut şi cele două cantoane şi-au pierdut destinaţia iniţială şi au fost ”modernizate” de noii lor proprietari de ocazie. Mausoleul de la Mănăstire se poate vizita, este bine întreţinut, dar prost semnalizat şi nu are nici o referire legată de statutul lui de monument istoric sau legată de ilustrul său autor. Clădirea secţiei L5, situată în imediata vecinătate a Cazinoului, a fost reparată de curând şi trece tiptil din patrimoniul CFR spre statutul de proprietate privată. Clădirea nu poate fi vizitată. arh. Nicolae Dan MANEA

sursa : zvp.ro

Împlinirea a 161 de ani de la naşterea poetului naţional Mihai Eminescu va fi marcată la Casa de Cultură din Câmpina, printr-o conferinţă a Cercului Literar „Geo Bogza”. Prelegerea va începe la orele 16.00 şi va fi susţinută de criticul literar Christian Crăciun. Tema abordată de acesta este „Eminescu şi sfidările criticii”. Va fi prima dintre Conferinţele Cercului Literar, iar toţi cei vor fi interesaţi de subiectul abordat vor putea participa. Vă reamintim că din Cercul Literar „Geo Bogza” fac parte scriitori precum Constantin Trandafir, Gherasim Rusu Togan, Ştefan Saşa, Florin Dochia şi Iulian Moreanu.

sursa : e-prahova.ro