Stabilită de mulți ani în Statele Unite ale Americii, solista de muzică populară Lia Lungu nu a uitat nicio clipă de unde a plecat, nu și-a renegat trecutul. Ba chiar i-a încântat și pe cei de peste ocean cu melodiile sale extraordinare și de fiecare dată când s-a întors în România a îmbrăcat cu drag costumul popular și a cântat pentru semenii săi.

Reporter: Doamna Lia, aş vrea să vă mulţumesc mai întâi pentru acceptul dumneavoastră de a participa la o şuetă pentru cititorii săptămânalului Valea Prahovei şi aş vrea să vă întreb pentru început cum se descurcă Lia Lungu cu drumurile între SUA şi România?

Lia Lungu: Eu vă mulţumesc dumneavoastră pentru că îmi daţi posibilitatea de a dialoga cu cititorii dumneavoastră şi am să vă răspund imediat că atunci când faci ceva cu drag, când te gândeşti că ceea ce faci dăruieşti oamenilor, ei bine, atunci nu simţi că-i greu!

Reporter: Aş vrea să pornim de la faptul că folclorul este unul din copiii dumneavoastră. Știu prea bine că bijuteria muzicală, cum numiți dumneavoastră folclorul, v-a cerut multe sacrificii, timp mult dedicat culegerii şi înregistrării cântecelor şi totuși este lucrul cel mai de preţ pe care îl duceţi cu drag în America, este  o parte din sufletul dumneavoastră pe care o dăruiţi americanilor, dar doar spre ascultare, neputând să vă despărtiţi de el niciodată. Oare de ce?

Lia Lungu: Dragul meu, folclorul este cel care m-a ţinut în putere, este comoara cea mai de preţ a mea, este acel balsam ce îmi răcoreşte sufletul atunci când este nevoie şi nu pot să mă despart de cântec, pentru că, aşa cum ai spus, este darul meu de la Tatăl Ceresc şi-l preţuiesc ca pe lumina ochilor.

Reporter: Dumneavoastră aduceţi la scenă cântecul din Banat, o zonă cu mare încărcătură artistică, o zonă în care doina este la rang de artă, iar acest lucru v-a obligat întodeauna să veniţi în faţa publicului cu mare atenţie. V-a fost greu să intraţi în sufletul publicului?

Lia Lungu: Am început de tânără şi în perioada în care se reuşea cu greu să ajungi pe o scenă unde urcau marii artiști şi de valoare, aşa cum ai spus venind din Banat, trebuia ca doina să răsune din glasul meu ca un cristal, dar tocmai acest lucru m-a ajutat să câştig publicul în scurt timp.

Reporter: A fost grea despărţirea de România ținând cont că eraţi o fire mai sensibilă, mai legată de pământul natal?

Lia Lungu: Foarte greu…, dar faptul că am putut cânta în continuare cântecul meu românesc m-a ajutat foarte mult. M-a ajutat şi Tudor, fiul meu, fiind cu mine tot timpul. Aşa se face că am reuşit să mă acomodez în SUA şi, repet, puteam cânta românilor uitând dorul de acasă şi nu mă simţeam străină.

Reporter: Vă ascultau românii, dar americanii cum reacţionau la cântecele dumneavoastră?

Lia Lungu: Fraţii români plângeau, dar în acelaşi timp americanii se opreau, ascultau şi se mişcau pe ritmul horelor noastre ca să nu vă mai spun că se uitau la costumul popular şi nu îndrăzneau nici să-l atingă, erau fascinaţi şi întrebau dacă e lucrat manual.

Reporter: Știu că aţi fost primită de preşedintele american la Casa Albă. Cum a fost?

Lia Lungu: Meritul, ca să spun aşa, este al fiului meu Tudor care a fost primit şi decorat de Bill Clinton  în urma actului său de curaj de a salva un grup de copii ce rămăseseră blocaţi într-un lift  dintr-o clădire unde  izbucnise şi un incendiu.

Reporter: Dna Lia, acum aţi venit în România cu un motiv anume sau dorul de tărâna strămoşească v-a adus înapoi?

Lia Lungu: Vin în România ori de câte ori pot, vreau să-mi menţin relaţia cu publicul meu de aici şi de aceea revin pentru spectacole, filmări la televiziuni… Vreau să mulţumesc televiziunii Valea Prahovei, care a realizat o emisiune cu şi despre Lia Lungu. Echipa fiind aşa drăguţă, a filmat, deja, şi primele colinde dăruite prahovenilor de către mine, eu urmând ca sărbătorile de iarnă să le petrec româneşte, dar în America.

Reporter: Aş vrea să le spuneţi cititorilor câteva dintre realizările dumneavoastră muzicale.

Lia Lungu: Da… păi să enumerăm şase LP-uri cu Casa de discuri „Electrecord” din Bucureşti, două casete audio (folclor românesc), două CD-uri (folclor) – unul înregistrat la Electrecord, altul cu un studio din Timişoara -, iar după stabilirea în America: un CD cu muzică contemporană, înregistrat la New York (compoziţiile lui Dinu Ghetzo), un CD cu colinde româneşti înregistrat tot la New York (compoziţii de Romulus Cruceanu), apariţii pe diverse CD-uri comune cu alţi interpreţi din ţară, am făcut mai multe înregistrări la Radio Bucureşti, Radio Timişoara, Radio World Music New York (peste 150 de cântece originale) şi spectacole de televiziune în America la canalul  PBS13, prestigiosul canal de cultură care acoperă întreg teritoriul Statelor Unite ale Americii.

Reporter: Aş vrea să vă întreb dacă dintre colegii din România unii v-au rămas prieteni, dacă aţi mai colaborat sau dacă aţi întreţinut prietenia ce vă lega?

Lia Lungu:  Da,  sigur, cu regretatul Ion Dolănescu, apoi Tiberiu Ceia, un artist de o valoare umană şi profesională de necontestat, Ana Pacatiuş – a fost colega mea ani de zile-, Florica Bradu – îmi este apropiată deoarece am trăit împreună „vremuri americane” şi am cântat la New York-, Elena Jurjescu, Maria Butaciu, Viorica Flintaşu, Veta Biriş, Maria Ciobanu, Ionuţ Dolănescu, Ana Munteanu, Achim Nica… Am o admiraţie profesională pentru toţi acei interpreţi care respectă sacrul din cultura tradiţională.

Reporter: Personal aş mai avea multe de întrebat şi sunt sigur că şi cititorii noştri ar fi curioşi să afle mai multe, dar dumneavoastră sunteţi grăbită, vreţi să ajungeţi în cât mai multe locuri, aşa că vă mulţumesc din suflet pentru timpul acordat şi vă reamintesc că de astăzi aveţi un prieten adevărat şi sincer care se numeşte Valea Prahovei”.

Lia Lungu: Eu vreau să vă mulţumesc şi să vă felicit pentru tot ce faceţi la televiziunea şi ziarul Valea Prahovei.
Am descoperit aici un colectiv tânăr, dar cu drag de cultură şi tradiţie. Felicit şi conducerea dumneavoastră, care face posibilă promovarea culturii şi tradiţiei populare româneşti, de fapt emblemele acestei ţări.

sursa : zvp.ro

Gherasim Rusu Togan este un cunoscut scriitor şi etnolog locuitor al Câmpinei. Născut în 1938, la Ghijasa de Sus, lângă Sibiu, s-a stabilit, în timp, pe meleagurile prahovene. După terminarea Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii „Babeş Bolyai” din Cluj, devine profesor de limba şi literatura română, predând, mai bine de 30 de ani, la Colegiul Tehnic „Constantin Istrati”, fostul Grup Şcolar Industrial de Petrol. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al United Romanian Society Michigan USA. A publicat numeroase volume de proză şi poezie, fiind colaborator, în acelaşi timp, la numeroase publicaţii din ţară (Sibiu, Câmpina…), dar şi din New York (revista „Lumină Lină / Gracious Ligh”). Pasionat de etnologie, a adunat şi interpretat în scrierile sale cele mai frumoase obiceiuri şi tradiţii populare româneşti

Reporter: De unde vă trageţi rădăcinile?
Gherasim Rusu Togan: M-am născut în mai ’38, în lumea transilvană, într-o familie de oameni înstăriţi, de gospodari, cum se spunea la noi. Bunicii din partea tatălui şi a mamei au fost în America, cum se obişnuia în acele vremuri. Mergeau acolo ca să muncească şi să revină, punându-şi pe picioare o gospodărie ca lumea. Mi-a plăcut cartea foarte mult. Tânjeam între lumea satului şi plecare. Îmi plăcea lumea satului cu obiceiurile ei, cu ele m-am născut…, cu ele am venit pe lume. Pasiunea aceasta extraordinară, care m-a purtat prin ani, m-a făcut ca, atunci când am ajuns cadru didactic, să las totul şi să mă duc într-un sat. Nu m-am dus în satul meu, pentru că ştiam totul despre el, dar m-am dus într-un sat la fel, pur românesc, satul lui Ilarion Cocişiu. A fost un folclorist căruia îi voi scrie şi cartea vieţii sale. A murit tânăr, la doar 42 de ani. În satul acestui mare folclorist, mai puţin cunoscut, există o lume românească autentică, prin toate datinile pământului. M-am reîntors, de fapt, în lumea satului, dar, de astă dată, cu gândul că pot, modest, cu puterile mele, s-o imortalizeze în scris, în cărţi.

Reporter: Cum aţi ajuns pe plaiurile prahovene?
Gherasim Rusu Togan: A fost o întâmplare, efectiv. Am fost luat din sat şi trimis ca director al unui liceu german la Agnita, unde am înfiinţat, în ’68, prima secţie românească, adunând copiii din satele de pe Târnave, de pe Valea Hârtibaciului, mai precis de la Sibiu spre Sighişoara, unde predam limba română. Erau sate întregi, săseşti, româneşti, vetre amestecate şi vetre pure. Fiecare îşi avea coordonatele precise, perfecte. Trăiau într-un respect deosebit. Românul nu se amesteca în lumea obiceiurilor sasului, încercau să nu le tulbure desfăşurarea vieţii lor sărbătoreşti, el îşi avea sărbătorile lui. La un moment dat, a trebuit să plec din această lume, fiind destituit ca director, în ’78, în perioada când se pleca în masă, în Germania. Eram legat de ei, aveam prieteni saşi. Şi acum mai am prieteni saşi. Am fost acuzat că le favorizez acestor oameni plecarea în Germania. Nu le-am favorizat nimic. Eu priveam acest lucru ca pe ceva normal. Erau zeci, sute de tineri care vroiau să plece din România, mai ales cei din Transilvania. Până acolo mergeam în anii aceia, încât am fi vrut s-o transformăm în canton, să se rupă din România. Mă cutremur şi astăzi, când mă gândesc! Dar vroiam această rupere de România, ca să scăpăm de Ceauşescu. Era un grup de tineri, formaseră o societate, „Vulturul Brâncovenesc” parcă îi zicea… Juraseră să nu se căsătorească şi să nu aibă copii, atâta timp cât trăieşte Ceauşescu. Şi cum vă spuneam, destituit fiind şi orgolios – am fost anchetat şi de Securitate -, toate acestea m-au determinat ca, pe ascuns, să vin la Ploieşti, să dau concurs, cu toate că lăsasem de înţeles că mă duc la Cluj. Aşa m-am trezit transferat la Câmpina, la actualul Colegiu Tehnic „Constantin Istrati”. Până la pensie, peste 30 de ani, am predat aici.

Reporter: Cum aţi început să aşterneţi pe hârtie?
Gherasim Rusu Togan: Drumul meu într-ale scrisului a fost unul cu multe ocolişuri, greoi, cu multe piedici. Să zic când am debutat? Am debutat când eram elev în clasa a VII-a. Scriam tot felul de jocuri ale imaginarului, cu scene din lumea satului. Scriam şi poezie, chiar şi când ajunsesem militar. Îmi jucau în cap tot felul de poveşti despre oameni. Asta a fost la mine! Când am luat în serios toată această preocupare şi, încurajat de un prieten bun, criticul literar Mircea Braga, apoi alţi prieteni din jur, am început să scriu studii de etnografie. Publicam în revista „Transilvania”, care apărea la Sibiu, sub redacţia criticului literar Mircea Tomuş. Mai târziu, m-am gândit să le adun în volume. De fapt, alternam studiile de etnografie cu scrieri proprii, cu nuvele. Chiar am luat un premiu de proză, cu nuvela „Dincolo de pădurea de cedri”. Am mai publicat un volum de poezii, „Cruce peste inimă”, un roman, „Şarpele de negură”, apoi „Scrisoare fără răspuns”, „Gelu şi semenii”… Au fost mai multe romane.

Reporter:  Aţi înclinat mai mult către proză sau către poezie?
Gherasim Rusu Togan: Sunt egale pentru mine. Am scris puţin. Am două volume de poezie editate. Scriu rar poezie. Pentru mine, poezia înseamnă rugăciune la o icoană. Are ecou în sufletul meu, mai ales cea care vine din lumea transilvăneană. Coşbuc este unul din marii poeţi pe care i-a dat pământul românesc. Goga, Blaga sunt la dimensiuni ancestrale! Am respectat şi respect poeţii. Recent, la dispariţia lui Păunescu, unii m-au privit oarecum cu rezervă. Am fost la înmormântarea lui. Păunescu, pentru mine, cum am scris şi-ntr-un eseu, e „poetul care a plecat cu lira pe umăr”.

Reporter: Dincolo de rădăcinile pe care le aveţi, de ce, totuşi, această pasiune arzătoare către lumea satului?
Gherasim Rusu Togan: Port cu mine sentimentul că această lume magică, încărcată de mitologie, filozofie, de înţelepciunea aceasta din lumea satului, nu trebuie să dispară. Un prieten de-al meu, Ilie Moise, folclorist de bază, profesor universitar la Sibiu, într-o discuţie mai veche, îmi trezise în minte o idee extraordinară: „Te-ai gândit vreodată că cea mai rafinată nobilime pe care a avut-o pământul românesc, au fost ţăranii?” Din rândul ţăranilor s-a ridicat acea nobilime a satului, cinstită, respectoasă, cu legi ale pământului, ca întemeietoare de sfaturi de judecată. Din această lume, mai târziu şi aproape până în zilele noastre, se alegeau primarii, conducătorii de vecinătăţi, fără să se facă o propagandă de la „centru”, cu partide. Partidul era satul! Prin apropierea asta, fiind învăţător, la început, în sat, apoi profesor, m-am implicat în normalitatea lumii satului. Am cules folclor, implicându-mă în promovarea tineretului, a oamenilor în vârstă. Şi azi port nostalgia acestei lumi, spre care mă mai întorc din când în când, dar nu mai e lumea aceea şi nici sufletul. Totuşi, mi-a marcat viaţa în întregime.

Reporter: Ce aveţi acum pe masa de lucru?
Gherasim Rusu Togan: Lucrez acum la o carte, „Fantasticul arhaic românesc – închipuitele, plăcutele şi temutele”. Este vorba de lumea imaginară, începând cu ielele, cu ursitoarele, zânele, cu pricoliciul, cu omul nopţii, cu mama pădurii. Respect ceea ce s-a scris deja, bazându-mă pe ceea ce ştiu şi eu, pe ceea ce am cules. Cred că va apărea anul viitor. Mai lucrez la o carte, de fapt am încheiat-o – „Capodopere uitate”. Titlul nu e clar, încă.

Reporter: Ce îşi doreşte scriitorul Gherasim Rusu Togan?

Gherasim Rusu Togan: Eu nu-mi doresc prea multe. Sunt mulţumit că totuşi mi s-a apreciat munca. Am primit diploma de onoare a judeţului Prahova. Academia „Dacica” mi-a dat titlul onorific de doctor în etnografie, în civilizaţia populară. De curând am primit premiul de critică „Alexandru Condeescu” pentru volumul „Dimensiuni ale imaginarului popular – credinţe, temeri, închipuiri”. Ce să mai vreau? Sunt membru al Uniunii Scriitorilor, lucru care m-a bucurat foarte mult. În rest? Am atâtea neîmplinite… Visez… Aş preda la un grup de pasionaţi de cultură populară…

sursa : zvp.ro

Este câmpinean prin adopţie, venit din Dâmboviţa. Sculptor consacrat, are un palmares bogat, numeroase expoziţii personale naţionale şi internaţionale (Italia, Franţa, Germania, Elveţia). Lucrările sale se regăsesc expuse în multe dintre oraşele ţării şi la colecţionari aflaţi pe cele cinci continente. Deţine o galerie proprie în locuinţa sa, realizată cu mare dragoste şi efort material, despre care puţină lume ştie. Alfred Dumitriu ştie să surprindă şi să redea în operele sale blânda rază a soarelui, ce atinge divin valurile mării…, reuşeşte să adune în spatele unei priviri adânci, ce ascunde jarul mocnind al creaţiei, hrana inspiraţiei sale, luată din miracolul unui răsărit de soare.

Reporter: Ce v-a atras către sculptură?
Alfred Dumitriu: Pentru mine nu este o taină, dar, pentru alţii… lasă să rămână taină… În orice caz, este simţul pe care îl avem toţi oamenii, simţul tactil, de când te trezeşti la sânul mamei. Atingerea cu obiectul, cu viul, cu neviul, faptul că poţi să vezi într-o formă, o idee…, şocul… Toate astea m-au făcut să mă apuc de sculptură. Bineînţeles că a contat foarte mult şi mediul, ceea ce vezi în familie…, îţi alegi un model. Tatăl meu, fără să aibă studii de specialitate, a avut har. Întrucât nu putea să ne întreţină cu venitul pe care îl avea dintr-o slujbă a lui, a început să picteze. El, practic, avea studii de inginerie, calcule ale traiectoriei obuzelor, fiind militar de carieră. De la aşa ceva să treci la artă e ceva… Apoi, emulaţia din liceul pe care l-am făcut în Moldova, la Moineşti, clasă de matematică-fizică… În ultimul an, am fugit la Braşov, unde am făcut arte plastice, la un liceu de artă.

Reporter: Care a fost prima dumneavoastră lucrare?
Alfred Dumitriu: Stau şi mă gândesc, pentru că e greu să-i spun lucrare… De când eram la şcoală, săpam în cretă tot felul de portrete istorice sau am luat dălţile de la atelierul de lăcătuşerie şi am cioplit nişte bolovani pe un deal sau alegeam crengi cu forme ciudate şi le delimitam expresia în funcţie de ce mi se părea mie că există acolo. Faptul că am început să le fac colegilor portrete nu a fost chiar un început. Oricum, toate lucrurile astea s-au întâmplat concomitent. Însă, în perioada respectivă, m-am hotărât să fac sculptură, pentru că îmi plăcea şi să cânt, şi să joc teatru. Uşor, uşor, m-am îndreptat către sculptură. Asta mi s-a părut că mi se potriveşte cel mai bine.

Reporter: Cum vă făceaţi studiul, dincolo de şcoală?
Alfred Dumitriu: Şi în armată am studiat, după soldaţi, câştigându-mi un statut special în partea a doua, când mi s-a dat un fel de atelier, un spaţiu în care am lucrat. Am avut ocazia să stau pe lângă artişti din Bucureşti, oferindu-mi ajutorul. Asta se întâmplă şi acum. Cei care pornesc pe acest drum fac un fel de ucenicie, învăţând în acest fel tot ce e de învăţat. Am făcut eforturi mari. Plăteam intrarea la Muzeul „Medrea” din Bucureşti, ca să pot să fac studii, desene, după lucrările lui. Alteori, purtam o uniformă de licean, deşi nu mai eram, ca să pot intra la atelierele Liceului de Arte „Tonitza” din Bucureşti, printre elevi, să mai lucrez şi eu. Făceam servicii la diverşi artişti, iar ei îmi mai dădeau sfaturi. Dar, important este modelul pe care ţi-l alegi.

Reporter: Ce model sau modele v-aţi ales, care v-au sedimentat, cumva, arta?
Alfred Dumitriu: Cei mai mari! Şi bineînţeles că cei mari aparţin culturii universale, chiar dacă sunt români, italieni, din vremea noastră sau din alte vremuri. Mi-au plăcut foarte mult anonimii din preistorie. Fantastic, de mult! Mi-au plăcut foarte mult cei care, nu în mod sigur, sunt autorii lucrărilor atribuite din civilizaţia greacă, epoca preelenistică, elenistică şi mai ales cea clasică. Toate marile culturi, din toate continentele, au avut vârfuri şi vârfurile toate au avut ceva comun. Acest lucru m-a făcut să mă apropii, m-a atras către ei. Dacă e să spun vreun nume, aş începe cu al nostru, cu Brâncuşi. Vrei, nu vrei, privind un răsărit de soare pe care l-a privit şi el… lui i s-a dăruit ceva, ţie altceva… E un loc de întâlnire. Eh, sigur că pentru şcoală au fost foarte importanţi, artiştii afirmaţi din arta modernă şi chiar din arta contemporană. Henry Moore, modelajul său…, la francezi Rodin…, cei care au rupt-o cu studiul anatomic, Bourdelle… Ţin minte că eram student şi mă uitam ore în şir, într-un album ce-mi fusese dăruit, la Pieta Rondanini a lui Michelangelo. Nu e vorba de cea făcută la 16 ani, ci la 80 şi ceva de ani, înainte de a muri. N-avea nimic de-a face cu ce se lucra în epoca lui. Ce compoziţie e acolo! Te învârţi la orice înălţime, din orice unghi, e un alt desen şi peste tot e perfect echilibrat! Dar, sculptura e o treabă de maturitate, în general. La vârsta a treia începi să o faci.

Reporter: Dumneavoastră ce sculptaţi? Vă consideraţi un avangardist?
Alfred Dumitriu: Când sculptezi, dai formă ideilor şi trăirilor. Asta sculptezi! Nu contează că faci în piatră sau în altceva. Avangardist? Nu! Sunt chiar cuminte. Merg pe la târgurile internaţionale şi acolo se experimentează foarte mult.

Reporter: De fapt, ce înseamnă „cuminte”?
Alfred Dumitriu: Sunt interpretări care sunt accesibile, sunt uşor de înţeles. Dacă te legi de sentimentele pozitive, de trăirile pozitive, specific omeneşti, lucrurile nu sunt nărăvaşe, sunt cuminţi. Şi nu, sentimentele negative nu înseamnă avangardism. Arta trebuie să experimenteze totul, chiar şi categoriile estetice negative, grotescul, urâtul, mizerabilul. Toate acestea trebuie experimentate. Şi în muzica foarte frumoasă există pasaje urâte, care scot în evidenţă mai mult, tocmai prin contrast, frumosul.

Reporter: Cum primiţi inspiraţia, ideile?
Alfred Dumitriu: E un mister şi pentru mine… Ideile vin de nu le faci faţă, câteodată. În orice caz, de vreo 20 de ani încoace, am un fel de exerciţiu. Am avut parte de un moment de inspiraţie, privind un răsărit deasupra mării. Şi, pentru că aveam la mine o hârtie şi un creion, am făcut câteva schiţe. Apoi, am încercat să repet acest exerciţiu, am văzut că sursa e darnică şi, fără pic de ruşine, mă duc şi mă hrănesc mereu de acolo. Sunt convins că lucrul acesta l-au exersat mulţi artişti care lucrează cu arta vizuală. Poţi să observi din reflexele luminii pe valurile apei, nişte forme pe care să le regăseşti în ceramica din Mexic sau din Japonia, China sau de oriunde din lume. Poate că şi atunci a stat cineva şi s-a uitat şi a văzut… şi văd şi eu acum…

Reporter: Care a fost ultima expoziţie la care aţi participat?
Alfred Dumitriu: Ultima expoziţie am avut-o la Timişoara, între 4 şi 14 noiembrie, cu tema „Cabala”. Am expus într-un spaţiu foarte frumos, într-o clădire de patrimoniu, care n-a avut destinaţie nobilă tot timpul. Pot spune că a fost o expoziţie de succes. Mi-au plăcut mult oamenii Timişoarei. Mi-a plăcut modul cum îşi găsesc loc şi timp pentru consumul actului de cultură.

Reporter: Se poate trăi din artă, respectiv din sculptură?
Alfred Dumitriu: Da, se poate trăi! De fapt, cel mai bine se poate trăi din artă, pentru că îţi iei „plata” de când faci lucrarea. Dacă o faci în aşa fel încât să ţi se ridice părul pe ceafă când creezi, atunci ai şansa să se întâlnească ceea ce ai făcut, cu cineva pe care nu l-ai văzut niciodată, care nu ştie nimic despre tine şi căruia i se ridică şi lui părul pe ceafă, când vede lucrarea. Din dorinţa de a rămâne cât mai aproape de acel lucru făcut, uneori îl cumpără. Şi asta se întâmplă în toate domeniile, în toate limbajele culturale.

Reporter: Aţi întâlnit multe persoane cărora li s-a ridicat părul pe ceafă la vederea operelor dumneavoastră?

Alfred Dumitriu: Atâtea cât să pot trăi din asta şi cât să-mi pot face munca

sursa : zvp.ro

Marilena Ghiorghiţă s-a născut în Ploieşti, a urmat Facultatea de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, terminând la clasa profesoarei Rodica Lazăr. Profesor şi artist plastic recunoscut, şi-a început activitatea expoziţională în 1979, imediat după terminarea facultăţii. În 1990, este primită în Uniunea Artiştilor Plastici (UAP), conducând această instituţie, în calitate de preşedinte, din 1999 până în 2005. La 1 ianuarie 2006 obţine, prin concurs, funcţia de director al Casei de Cultură „I.L. Caragiale” din Ploieşti, rămânând vicepreşedinte în cadrul UAP.

Reporter: De ce vă place să pictaţi, când s-a aprins scânteia acestei pasiuni?
Marilena Ghiorghiţă: De ce pictează un artist? Pictează pentru că aşa simte şi nu poate trăi altfel. Copil fiind, pictura te atrage şi te relaxezi, efectiv, schiţând. Automat, te captează culoarea. Poţi să nu ai şansa să ai un profesor care să te îndrume neapărat către pictură. Nici eu nu am avut, dar, de prin clasa a VIII-a, ştiam clar că trebuie să merg pe această cale. Ceea ce m-a marcat a fost filmul „Vă place Brahms?” unde Ingrid Bergman  juca rolul unui decorator de interioare. Eu doream să fac decoraţiuni interioare. Am fost la liceul „Mihai Viteazu”, secţia uman, iar în paralel mergeam la Palatul Culturii, la Şcoala Populară de Artă. Aşa am învăţat despre desen şi culoare. Din fericire, am avut nişte profesori extraordinari: cu Dan Strâmbu am făcut desen, iar primul meu „ulei”, prima mea „culoare”, le-am făcut cu Ovidiu Paştina.

Reporter: Când aţi avut ultima expoziţie personală?
Marilena Ghiorghiţă: A fost în luna mai, anul acesta. Pot considera expoziţia personală, chiar dacă a fost împreună cu o colegă, pentru că am avut un număr mare de lucrări. Am avut ca temă, „Obiect”. Mă leg mult de obiectele din jurul meu. Îmi place tot ce înseamnă retro, tot ce înseamnă vechi, lucruri ce au patina timpului. Consignaţiile din Bucureşti mă înnebunesc! Nu deţin fondurile necesare, altfel mi-aş umple casa cu nişte obiecte care, efectiv, te bucură să le priveşti, să le ai în preajmă. De altfel, îmi adun în atelier lucruri care mă fac să mă simt bine.

Reporter: Aveţi preferinţe anume, legate de locurile în care vă place să pictaţi?
Marilena Ghiorghiţă: De vreo patru ani, verile pictez la Balcic, pentru că nu rezist. Pe mine, Balcic-ul m-a întors pe dos! Mulţi au lucrat aici. Eu, la Balcic, am simţit că e pământ românesc! Acolo este o lumină aparte. În afară de asta, de ce i se spune „golful fără anotimp”… Lângă castelul Reginei Maria, căci nu degeaba a ales locul, zici că nu e marea noastră! Nu sunt valuri, este linişte, este o lumină, un albastru pe care nu o să-l vedeţi, poate, în altă parte. Acolo sunt case româneşti, am găsit o cafenea mică, discretă, cu o cafea bună, unde am stat şi am făcut schiţe. Proprietarul chiar venise temător, să vadă ce fac, crezând că sunt de la Primărie. Din acel loc, se vede tot golful.

Reporter: Deţinerea acestei funcţii administrative nu v-a împiedicat să evoluaţi ca artist plastic?
Marilena Ghiorghiţă: Pot să spun şi da, şi nu. De ce? În primul rând, la început, sincer, am refuzat ideea de manager. M-am gândit o lună şi jumătate. M-au convins nişte lucruri frumoase care mi s-au spus. La propunerile iniţiale de a mă înscrie în concurs, mi s-a spus că pot face mult mai mult pentru colegii mei artişti, din această postură. Aş putea să-i ajut, să organizez cu ei expoziţii, să le fiu alături. Din acest punct de vedere, m-a încântat ideea. Am găsit înţelegere la nivel central şi chiar am o colaborare prin care facem nişte cataloage, care vor rămâne ca material pentru saloanele artelor. Am reuşit să fac schimburi cu filiale UAP din alte oraşe, având şi schimburi de expoziţii. Ce mai rămâne pentru mine? Reuşesc să mă regăsesc sâmbăta, duminica. Sunt fericită să stau în atelierul meu, să pictez. Nu am cum să nu pictez!

Reporter: Se cunoaşte faptul că a existat, la un moment dat, un conflict între dumneavoastră, în calitate de manager al Casei de Cultură „I. L. Caragiale”, şi autorităţile locale. Cum comentaţi?
Marilena Ghiorghiţă: Efectiv, nu a fost un conflict. Până să ajung să întrerup acest contract de management, m-am văzut cu actuala conducere administrativă, poate de vreo trei ori, la nişte discuţii. Nu a fost nimic personal. Au fost nişte influenţe, hai să spunem pe româneşte: s-au băgat nişte „strâmbe”. Eu nu am fost cunoscută ca om, nici ca profesor al acestui oraş, trecându-mi serii de copii prin mână. Pot sta cu capu’ sus, fiind o persoană care are coloană vertebrală. În situaţia în care am fost pusă, puteam să cedez, să-mi văd de treaba mea, la catedră. Dar, în situaţia în care copiii au căutat pe internet să vadă „ce pictează doamna” şi au găsit altceva, că nu-ştiu-ce fraude am făcut, că am delapidat şi au venit la şcoală şi m-au întrebat, atunci am ripostat, deschizând acţiune în instanţă. Să zicem cumva că, vina mea, oarecum, a fost că nu mi-am controlat mai mult subordonaţii, pentru că am avut încredere în ei, în oamenii care iau salariu pe ceea ce muncesc. Aceşti oameni sunt în proces cu mine. Totul a pornit de la recuperarea unor bani pe nişte bilete de avion, căci ansamblul folcloric «Prahova» nu a mai plecat în Cipru. A fost o treabă care s-a anulat. Se mai întâmplă. Ne-am grăbit să luăm biletele, presaţi de termenul impus de ofertă. Contractul fusese semnat, reieşind că s-au cumpărat acele bilete. Am semnat ultima, după ce au semnat toţi. Am sunat la firmă, să încercăm să returnăm biletele. Abia atunci au început problemele. Cert e că există un proces pe rol, în vederea recuperării sumelor de bani. Justiţia îşi va spune cuvântul. Am avut contractul întrerupt, cam un an şi opt luni, perioadă în care am fost la catedră. Am revenit de două săptămâni la conducerea Casei de Cultură. Mă bucură faptul că proiectele existente s-au derulat în continuare în această perioadă.

Reporter: Ca manager al acestei instituţii, ce proiect îl consideraţi important?
Marilena Ghiorghiţă: Tabăra internaţională, pe care am iniţiat-o dinainte de întreruperea contractului, cu pictori profesionişti, e unul din punctele forte, cred eu, prin proiectul meu managerial. Tot patrimoniul de valori care s-a adunat în aceste serii de tabără va constitui, poate, la nivelul unui primar curajos, fond pentru realizarea unei pinacoteci pentru Ploieşti. Eu adun aceste valori în patrimoniu. Când am plecat, valoarea lucrărilor lăsate din alte ediţii de tabără se ridica la vreo 3 miliarde de lei vechi, valoare contabilă în gestiune. Şi sunt nume de marcă, ale unor pictori străini care ne-au călcat oraşul. Lucrările lor sunt acum aici, în patrimoniu. Nu ştiu cât o să le mai ţin, pentru că spaţiul e foarte mic. Domnul viceprimar a fost încântat de ideea de a le da în custodie o parte, să arate Primăria ca una europeană. Să arate bine, în momentul când primeşte o delegaţie, să se vadă pe pereţi nişte tablouri profesioniste. Muzeul de Artă aparţine Consiliului Judeţean şi se referă la arta judeţului, dar a făcut foarte puţine achiziţii, în ultimii 20 de ani. Primeşte, într-adevăr, donaţii, dar şi acestea sunt foarte puţine. Cam aceste lucruri îmi doresc, în principal.

Reporter: Care este dorinţa de suflet a Marilenei Ghiorghiţă?
Marilena Ghiorghiţă: Aş vrea să putem să expunem, eu şi colegii mei, nu doar într-o galerie, singura în judeţ şi care e neîncăpătoare deja, fiind peste o sută de membri în filiala UAP. Vine tineretul din urmă. Ar trebui o pinacotecă a oraşului, cu valori într-adevăr de patrimoniu, pe artă contemporană. Numai băncile ştiu ce înseamnă aceste valori şi au început să achiziţioneze. Băncile au valori în tablouri! Au fost ani în care noi am fost solicitaţi şi au cumpărat lucrări. Până în 1945, a fost pinacotecă în judeţ. Lucrările sunt undeva, în Muzeul de Istorie.

sursa : zvp.ro

Paul Toma sau Paul Englezu’, aşa cum i se mai spune, este o figură cunoscută în Câmpina, datorită pasiunii sale recunoscute pentru muzica underground a anilor ’50-’70. Pasiunea s-a născut din dragostea faţă de muzica profesionistă, progresivă, pe care nu o poate aprecia oricine, reuşind, într-o perioadă  de restricţii absurde, să adune, cu greu, o bogată discografie. Fost lucrător la IRUE, acum pensionar, Paul Englezu’ îşi ascultă în voie muzica, mai necăjind, uneori, vecinii.

Reporter: De ce vi se spune Paul Englezu’?
Paul Toma: Prietenii mi-au spus aşa. Cântam muzica grupului Shadows. Cine nu a văzut filmul „Tinerii”, cu Cliff Richard… În anii ’58-’60, când grupul era în vogă, eram înnebunit după ei, împreună cu încă vreo doi-trei colegi de şcoală! De sărbători, mergeam cu chitarele pe B-dul Culturii şi cântam muzica acestui grup sau a lui Elvis Presley. Ascultam mult, pe  Engelbert Humperdinck, pe Tom Jones.  Mă mai întâlnesc şi acum cu unii dintre partenerii mei, ca să zic aşa, vechi pasionaţi şi ei de muzica bună.

Reporter: Ce gen de muzică v-a atras?
Paul Toma: Mie mi-a plăcut, în general, muzica psihedelică, underground, pe care o ascult de prin anii ’67-’70. Pur şi simplu m-a atras. Unul dintre grupurile celebre, cu muzică underground, a fost Deep Purple, care deţine supremaţia de gen, chiar şi la ora actuală. Să nu uităm de Led Zeppelin. În anii ’70, au fost trupe tari de tot! Am apucat perioada când muzica era interzisă, cea audiată la radio, la posturile străine. Dar eu, plăcându-mi mult prea mult, n-am ţinut cont ce anume posturi o emit sau ce anume gen de muzică era considerată interzisă de autorităţile acelor vremuri. Făcusem armata doi ani, la transmisiuni, şi aveam oarece noţiuni tehnice. Astfel, m-am apucat să-mi construiesc eu antene de emisie-recepţie. Înregistram bine cu ele. Am peste 10 aparate de radio pe lămpi, de pot să fac o expoziţie. Aveam o antenă foarte bine degajată, iar cu aparatura de radio pe lămpi e întotdeauna stabilă recepţia.

Reporter: Nu aţi avut probleme cu autorităţile când v-aţi făcut acele antene?
Paul Toma: Ba da, în ’70 m-a anchetat Securitatea, că ascult posturi de radio străine. În perioada aceea, nu era Cornel Chiriac la Europa Liberă, dar ascultam Ankara, Istanbul, Monte Carlo, BBC sau Luxemburg, care cred că a fost, după părerea mea, cel mai bogat post în muzică serioasă. Mai ascultam şi Vocea Americii. Ştiam că nu era voie să asculţi. Mi-am luat şi eu nişte măsuri, ascultam mai în surdină. Atunci, am înregistrat nişte benzi pe magnetofoanele care existau la vremea respectivă. Mai târziu, a venit la postul de radio şi Cornel Chiriac. A fost gurul meu! Am învăţat engleza din cântece. Îmi notam pe caiete, aşa cum auzeam cuvântul pronunţat şi mă duceam apoi să întreb pe alţii ce înseamnă. Şi, cum spuneam, m-am pomenit cu securiştii peste mine, acasă. Chiar ascultam muzică. M-a turnat careva. Am apucat să arunc pe sub pat nişte benzi de magnetofon şi casete. Nu mi-au căutat prin casă. M-au luat cu ei, cu tot cu benzi şi magnetofoane. M-au ţinut la discuţii, până la ora 3. Ascultam de pe benzi, mai vorbeam. Se mirau de ce înregistrez şi comentariile crainicilor. Păi, nu puteam să stau lipit de radio şi să selectez la fiecare melodie, aşa că lăsam să meargă magnetofonul şi înregistram cu tot ce se vorbea, ce se cânta. Bineînţeles că se înregistrau şi comentarii antiregim.

Reporter: Cum vă descurcaţi cu familia din cauza acestei pasiuni, să zicem, mai zgomotoasă?
Paul Toma: I-am zăpăcit! Şi pe vecini, că mi-a venit poliţia de două ori acasă. Ce muzică asculţi, dom’le aici? O parte dintre băieţii de la poliţie mă cunosc şi ştiu ce pasiune am. Eu, dacă nu simt în stomac basul şi tobele… Scot boxele de 100 W afară, în curte.

Reporter: Am înţeles că aveţi o discografie bogată, viniluri… Cum aţi reuşit să o adunaţi, ţinând cont de stricteţea regimului comunist, în acest sens?
Paul Toma: Am o mie de discuri, multe dintre ele sunt rarităţi! Canadiene, americane, englezeşti, germane. Le întreţin, ştergându-le cu alcool. Am multe benzi de magnetofon înregistrate şi casete audio. Încerc să recuperez muzica de pe ele, înregistrând pe CD. Am reuşit să le adun, să le cumpăr prin intermediari. Veneau prieteni care mă anunţau: „Paule, a venit un lot de discuri!”. Veneau aviatori, pe Băneasa, pe Otopeni. Luam eu, încă vreo trei-patru colegi din Câmpina. Ne alegeam, pe colecţii. Am şi metronoame cu Cornel Chiriac, Radu Teodor, cu fraţii Aurelian şi Octavian Petrescu, care au emis prin postul Europa Liberă. După părerea mea, Cornel Chiriac a fost cel mai bun DJ sau crainic, ştiind să explice cel mai bine muzica. O trăia! Povestea despre trupe, membrii formaţiilor… Cine a ascultat muzica anilor ’60-’70 a făcut cultură generală. Beatles, Rolling Stones, Cream, Eric Clapton…

Reporter: Aţi încercat să discutaţi cu autorităţile locale, pentru a găsi o soluţie de păstrare a acestei discografii pe care o deţineţi?
Paul Toma: Am vorbit o dată cu primarul Horia Tiseanu, la o audienţă. Mi-a zis că dânsul e fan AC/DC. Da, bun! Nu zic că e o formaţie rea, dar nici nu te dă pe spate sau să te îngheţe. Sunt satanişti! Aşa… Eu am vrut să fac ceva la Casa Ştiinţei, un gen de club, unde pasionaţii de gen să vină să asculte muzica aceasta, să discute… Domnul primar putea să pună şi o taxă, că doar se consuma curent, cineva făcea curat după oameni… A dat telefon în faţa mea, nu ştiu cu cine a vorbit, dar nu s-a putut face nimic. Nu ştiu de ce.

Reporter: Cunoaşteţi tineri care să fie pasionaţi pe acelaşi gen de muzică?
Paul Toma: Am câţiva. Sunt unii care ascultă muzică mai grea decât ce ascult eu. Cumpără muzică apărută după anul 2000. Sau… cum e muzica din 2010… A evoluat electronica!

Reporter: Ce muzică ascultaţi acum, în prezent?
Paul Toma: Nu… ascult tot muzică veche, din ceea ce mi-au oferit colaboratorii mei. Am descoperit, totuşi, nişte formaţii care merită să fie ascultate: Arena, Magellan, Gong… E vorba de muzică progresivă.

Reporter: Ce veţi face cu toată această colecţie?
Paul Toma: Nu ştiu, poate ginerele meu să facă ceva, pentru că fetelor mele nu le place. Auzise de mine şi Florian Pitiş. A vrut să vină la mine, dar conjunctura a fost de altă natură. Mi-a părut tare rău când am auzit că a murit. Ce timbru al vocii avea şi ce frumos explica…

sursa : zvp.ro

Victor Dumitru, fost inginer geolog şi cercetător ştiinţific III la Institutul de Cercetare Proiectare Tehnologică din Câmpina, este un pensionar activ, la cei 80 de ani ai săi.
Fiind considerat de autorităţile vremii o persoană cu „origini sănătoase”, în 1950 este selectat şi trimis la studii în URSS, la Moscova, unde a termină Facultatea de Geologie din cadrul Institutului de Petrol şi Gaze „I. M. Gubkin”. În 2004, publică „Ţinta Roşie”, o carte apreciată de istorie a Câmpinei, prin care scoate în evidenţă evenimentele trăite şi personal, la 1 august 1943, când a avut loc un puternic bombardament al aviaţiei americane.

Reporter: Ce anume v-a determinat să aşterneţi pe hârtie acest episod trist din istoria Câmpinei?

Victor Dumitru: Cum mi-a venit ideea… Despre Ploieşti s-au scris foarte multe cărţi, legate de evenimentele din cel de-Al Doilea Război Mondial, cel puţin în America. Sunt vreo trei-patru scrise şi de autori români. Oraşul Ploieşti a fost un obiectiv principal, au fost bombardate cinci rafinării. Despre Câmpina, însă, ţinta numărul şase, denumită „Ţinta Roşie”, s-a scris foarte puţin. Am dorit să las generaţiilor viitoare de câmpineni, câteva pagini de istorie a acestui oraş. Fiind născut în Câmpina, am trăit toate evenimentele acestea, bombardamentele, luptele de la 23 august 1943. Aici, în această zonă, au fost foarte multe lupte între trupele germane şi cele româneşti. Aşa mi-am propus să încerc să scriu. Am început încet, încet să strâng materiale. Deşi aveam doar 13 ani în acea perioadă, totuşi, întâmplările trăite m-au marcat şi mi-au rămas întipărite în minte. Tot ce mi-am adus aminte din copilărie am menţionat în carte, reuşind în acelaşi timp, să îmbin informaţiile pe care le-am găsit în arhive, cu cele aflate de la interlocutorii care mi-au povestit diverse evenimente din această perioadă. La 13 ani, am trăit bombardamentul într-un mod inedit, ca să zic aşa.

Reporter: De fapt, ce s-a întâmplat atunci?

Victor Dumitru: Pe 1 august ’43, colegul şi prietenul meu Alexandru Drăghicescu m-a invitat pe la el. Poate a fost norocul meu. Părinţii lui aveau o vilă foarte frumoasă, aproape de vârful Poienii, unde şoseaua trece de la Poiana către Proviţa. Era într-o duminică, atunci când m-am dus la el. Pe la ora 14.00, când a început alarma, nu ne-am agitat, fiind un lucru obişnuit. Nu bănuiam noi că acea duminică avea să devină ceea ce s-a numit mai târziu „Duminica neagră”, din cauza multor întâmplări tragice. După alarmă, au început să apară avioanele, dinspre platoul Cornului. Noi eram pe terasă, privindu-le ca pe o imagine apocaliptică. După ce au trecut avioanele, au început să explodeze bombele. Vedeam cum luase foc rafinăria care a ars patru zile. Am stat la prietenul meu trei zile. Nu puteam să plec, pentru că bombele aruncate explodau cu întârziere. Aveau nişte dispozitive speciale, care le făceau să declanşeze în timp. Această modalitate de funcţionare proteja, practic, avioanele în timpul atacului, care ar fi fost afectate de suflul exploziei, dacă bombele ar fi declanşat imediat la impact, cu atât mai mult cu cât erau lansate de la joasă înălţime.
Reporter: Ce s-a întâmplat atunci cu părinţii dumneavoastră?

Victor Dumitru: Locuiam atunci cu părinţii, pe Calea Doftanei, aproape de rafinărie, la vreo 50 de metri distanţă. În spatele grădinii noastre, erau rezervoarele rafinăriei. Acestea nu au fost atacate atunci, fiind în obiectivul bombardierelor doar instalaţiile acesteia, uzinele electrice. Tatăl meu nu fusese acasă, fiind de serviciu în acea zi. Am găsit într-o arhivă această informaţie. Era o listă cu personalul care a fost în rafinărie în timpul bombardamentului. Tata figura şi el, ca maistru distilator. Unii dintre colegii săi au murit atunci. De exemplu, a fost un maistru mecanic, care a plecat din rafinărie când s-a sunat alarma. Au apărut avioanele, l-au surprins în curtea casei unde a explodat o bombă şi i-a retezat ţeasta. Când m-am întors şi eu acasă, mi-am găsit părinţii în viaţă. Se refugiaseră în Cătunul Broaşte, cum mergi spre Voila. De fapt am stat acolo, refugiaţi, doi ani de zile. Apoi, în anul 1944, au venit avioanele englezilor noaptea şi au aruncat paraşute luminoase, bombardând rafinăria pe 5 spre 6 mai. Erau în tandem cu americanii.

Reporter: Cum aţi reuşit să găsiţi martori ai acestor evenimente?
Victor Dumitru: Am lansat un apel pe internet şi mi-a răspuns un aviator american, care a trecut peste Câmpina cu avionul, bombardând obiectivul vizat. Două avioane au aterizat forţat, unul la Bobolia şi unul pe la Săliştea. Unul din piloţi şi-a dat seama că nu se mai pot întoarce. Vă imaginaţi că am mai găsit un martor ocular chiar la Bobolia? E vorba despre băiatul cantonierului. Acesta s-a dus să vorbească cu ei. Erau temători să nu fie prinşi de nemţi. Erau răniţi destul de serios, suferiseră arsuri şi le-a dat apă să bea. Au mai căzut avioane şi la Nedelea şi Butoiu – o localitate pe lângă Găieşti.
Nu a fost uşor să scriu această carte. Acum îmi dau seama că nici nu ştiu cum am reuşit ca, în trei ani de zile, să adun documentaţia şi să realizez toată treaba asta.

Reporter: Cum a fost primită cartea de către public şi de către specialişti?

Victor Dumitru: A avut un impact bun, cu toate că are o arie îngustă de cititori interesaţi, către care s-a adresat, cum ar fi acei oameni care au cunoscut sau au trăit acele evenimente, poate militari… După ce am scris cartea, a trebuit să găsesc o posibilitate de a o edita. Pot spune că am avut un pic de noroc. Printr-un prieten al fiului meu, am ajuns la editura Fundaţiei Culturale „Libra”, care avea o ofertă făcută de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, pentru publicarea unor cărţi cu caracter deosebit. Existau 12 propuneri dintre care s-au ales şase, între acestea fiind inclusă şi cartea mea. A fost apreciată ca interesantă, pentru că are foarte multe informaţii inedite, foarte documentată, intrând într-o colecţie de documente. Alţii au apreciat-o ca fiind o adevărată „monografie a atacului aerian din 1 august 1943 executat asupra oraşului Câmpina”.

Reporter: În afară de această carte, aţi mai publicat şi altceva?

Victor Dumitru: Colaborez de câtăva vreme la revista „Câmpina cultural artistică şi istorică” cu articole pe teme diverse: barajul de la Paltinu, Colegiul „Nicolae Grigorescu”, lacurile din Câmpina şi multe altele. În acelaşi timp, mă gândesc să revin cu o nouă ediţie a „Ţintei Roşii”, pentru că, între timp, am adunat multe alte informaţii importante, ce pot veni în completarea ei. 

sursa : zvp.ro

Figura aparent contradictorie a lui Nae Ionescu scindează încă, dramatic, conştiinţa critică românească. Pe de o parte, se vorbeşte despre „escrocul de catedră”, „cabotinul”, „vândutul” Nae Ionescu, aşadar despre un ins profund nociv, un soi de Rasputin al inteligenţei noastre. O umoare neagră precum smoala, îi acoperă orice merit. Pe de alta, stăruie imaginea carismatică a personajului „transfigurat în mit”, cum spunea Mircea Eliade, a singurului contemporan ce i-a dat lui Noica „sentimentul legendarului”, admirat de Mircea Vulcănescu, Cioran, Cella Delavrancea, Mihail Sebastian, Octav Onicescu, Mihai Şora etc. Între cele două accepţii pare a se căsca un abis. Abis care are şi o factură istorică, în înţelesul că, multă vreme, nu s-a putut vorbi despre autorul „Rozei vânturilor” decât vehement negativ, într-o unilateralitate politic pecetluită de cele trei dictaturi: a lui Carol al II-lea, a lui Ion Antonescu, a comuniştilor. Prin urmare „patronul totalitarismelor” s-a văzut dezavuat tocmai de cei ce ar fi trebuit să aibă cultul său! Cum am putea descrie sintetic personalitatea ionesciană, atât de frământată, de diversificată (id est vulnerabilă!), însă cu atât mai fecundă în pedalarea sa, cum zice Nae Ionescu însuşi, într-un comentariu închinat lui Faust, între „polul propriu-zis metafizic şi anexa sa, contrapunctul lumesc”? Cât de actual ar mai putea fi „paseistul”, „anacronicul”, „reacţionarul” Nae Ionescu, integrat, orice s-ar spune, unei viziuni ce-i cuprinde în bună măsură pe Eminescu, N. Iorga, Lucian Blaga, ca şi pe tradiţionalişti şi pe ortodoxişti?
La aceste interogaţii încearcă a da un răspuns Dan Ciachir, în paginile întrunite sub titlul Gânduri despre Nae Ionescu. Autorul porneşte de la raportarea celebrului profesor la „generaţia interbelică” sau „criterionistă”, care a reprezentat rodul său cel mai de seamă. E o generaţie a aspiraţiei spirituale prin excelenţă, deoarece, prin înfăptuirea idealului întregirii naţionale, simţea „a nu mai avea datorii politice faţă de neam”, precum cele precedente, socotindu-se „liberă să descopere noi orizonturi, noi culturi, să se avânte spre zările deschise”.
Miercuri, 27 octombrie 2010, la orele 13.00, în Sala de lectură a Bibliotecii Municipale câmpinene, are loc o întâlnire cu scriitorul Dan Ciachir şi cărţile sale. Prezintă: Bogdan Stoicescu şi Florin Dochia. Manifestarea se va desfăşura în coordonarea d-nei Liliana Oiştie, directorul Bibliotecii.

sursa :  zvp.ro

În domeniul ştiinţei, evenimentul câmpinean al săptămânii trecute s-a derulat la Colegiul Tehnic „Constantin Istrati”. Invitat cu ocazia „Zilei Mondiale a Educaţiei” la Câmpina de către subsemnatul, inventatorul braşovean Georgică Lupchian, profesor la facultatea de Mecanică a Universităţii din Braşov, a uimit audienţa cu expunerile sale. În faţa a peste 100 de persoane, elevi, profesori, mass media, pastori români sau chiar americani (Stan Huguley şi John Thomas, din Alabama), inginerul de sub Tâmpa a uimit publicul cu cele 23 de aparate expuse.

Poetul Nicolae Stanciu aparţine gărzii vechi a literaturii ploieştene, gardă din care cred că mai fac parte, cel puţin ca vârste – apropiate – scriitori care publică curent în revistele de cultură ale ţării şi în volume de autor. În contextul literar prahovean aceştia desenează o respectabilă bibliotecă de Poezie. Cu invitaţi de marcă din lumea literară, dl Nicolae Stanciu şi-a lansat cartea de versuri „Caravana Învinşilor” în ziua de vineri / 14 mai 2010, în rotonda Ateneului „Paul Constantinescu”, reuşind unul din  răsunătoarele evenimente ale vieţii lirice ale anului 2010. De ce n-am face o călătorie cu o asemenea Caravană, dacă traseul ne îmbie la un periplu iniţiatic, de-a lungul căruia spiritul sigur ne regenerează fiinţa !  

• Binecuvântarea

Plecarea la drumul totdeauna necunoscut, existent în Poezie, s-a fost binecuvântată de un mare arhiereu al Cuvântului, pre numele său: Ion Stratan. Prea-mărănimia Sa l-a primit pe Poet, în naosul simţirii şi i-a citit, stropindu-l cu apă din ciutura lui Pegas, din egloga făcătoare de minuni: «Acest poet al tensiunii, al polarizării între apolinic şi dionisiac (în sensul măştilor magice) este o enciclopedie a registrelor versului. Cu Biblia şi Rilke alături, domnul Nicolae Stanciu păşeşte pe „ drumul de umbră amăruie”. Sub aparenţa poeticii clasiciste, cu ritm şi rimă, se zăreşte astrul melancoliei. „Zorind s-aprindă steaua iubirii-n altă parte”, un amor spiritual străbate rândurile unde „Dumnezeu umblă prin cuvinte”. Lumina transcendentă acoperă trupul poetului „până la gât”, polul, nadirul gândirii rămânând, după o estetică personală, mereu în tenebre, în necunoscut. (…) Acum drumul de lumină metafizică al poetului cunoaşte noi dimensiuni”».

• Senatorii

Ateneului Paul Constantinescu au fost (şi-or fi, să ni-i ţină Dumnezeu sănătoşi!) directorul AXIOMEI, poetul Marian Ruscu, redactorul ei şef,   prof. Ieronim Tătaru, directorul Bibliotecii Nicolae Iorga, prof. Nicolae Boaru. Din sală, confraţii domniilor lor: scriitorii Victor Sterom, Ana Hâncu, Gherasim Rusu Togan, Constanţa Mezdrea, Mihai Brescan, Ioan Groşescu, Ştefan Alexandru Saşa, Martin Culcea, Nina Stoenescu, Emanoil Toma, Tudor Mihalache ş.a. Senatori ale căror scrieri i-au  impus în planul valorii estetice, drept personalităţi recunoscute în viaţa publică.

•  Pledoaria

Despre versurile stanciuniene, a răsunat discursul la superlativ al  eminentului om de litere Ieronim Tătaru. Dezavuând mimetismele şi non-poezia, distinsul vorbitor ne-a cucerit cu propriul entuziasm care i l-a cauzat poeticitatea autentică a „Caravanei” pusă „în mişcare” de Nicolae Stanciu, într-un moment când literatura lirică, invadată de ironii duse la cinism, se prostituează agresiv. „Poezia lui Nicolae Stanciu este aceea a marilor probleme / întrebări ale existenţialismului. Ca un tablou de Gaughin, a cărei temă ne sileşte să ne-ntrebăm: cine suntem, de unde venim şi încotro mergem ! Existenţialism de tip Albert Camus – ce urmărim şi ce finalitate avem. Condiţia noastră tragică, a voinţei neţărmurite către depăşirea sinelui ! Nicolae Stanciu este o natură expresionistă unică, prin versurile acestei cărţi !”

•  Învinşii

 Sortiţii să trăiască viaţa de caravană, aceştia ştiu bine – simt prin ei înşişi – cât de neputincioşi sunt şi cât de radicală este moartea cu ei. „Caravana” – imensa mişcare umană, de la naştere la deces, condusă de pana poetului Nicolae Stanciu, este infailibilă, implacabilă şi insurmontabilă: „Trec caravane cu învinşi, / Noi – în abur sângeriu / Ne rugăm amândoi / Să nu piară lumina din lucruri, / Să nu moară cuvântul din noi”. „Caută să te ascunzi bine – / Ard pe cer aripi de zeu, / Rătăcind o să-ţi rănească / Umerii un curcubeu” (Scrisoare). „E toamna vreme grea de armonie / cu praguri de miresme către cer , / lăsând în noi o vagă bucurie / de-a naviga spre un pământ stingher” (Anotimp). Numeroase versuri, luate separat, rezonează ca teribile panseuri filozofice: „O, sufletele noastre sunt cearcăne de mame; / şi eu le sunt copilul de sunete pătat” (Zare de îngeri); „moare starea de mire” (Semn invers); „Dragostea trece tot mai rar pe aici” (Peisaj); „iubito, doar din umbră să ne clădim zăvoi” (Strigăt); „Un cerşetor e chipul iubitei către seară” (Cu vorbele de ceară).

• Cronicarul

 Osândit să scrijelească pe răbojul său sufletesc, anonim şi pândit de lespezile uitării, acesta – de faţă la ceremonia  sosirii „Caravanei Învinşilor” – mi-a lăsat, la despărţirea de Poet şi cartea lui, câteva rânduri de gust (estetic). Apoi s-a întors în grosul Caravanei, cu clepsidra la subsuoară şi privirile în Ursa Mare. Veniseră zorii şi el aburea zarea, sărutând-o cu gura uscată de arşiţă. În mantia de furtuni şi lumină, de pe vârful stâncii singurătăţii, el – Victor Sterom – era  auzit şi în ceruri: «Din multitudinea de sensuri, poetul Nicolae Stanciu se pare că a găsit Sensul Unic spre care cu toţii ne îndreptăm, mai devreme sau mai târziu, cu sentimentele decantate, purificate, trecute prin rugul deceniilor trăite, mai mult sau mai puţin, cu folos, din care rămâne, spre mărturie, doar cenuşa tăcerii – spulberată în patru vânturi de o mână implacabilă, necunoscută. (…) Caravana Învinşilor este un poem alcătuit din infinite poeme (…), fiecare literă devine poezie şi, cum spunea Nichita Stănescu, „Orice respiraţie devine poezise”»

sursa : informatiaprahovei.ro