Principatul Andorrei este un ţinut muntos, aflat între Franţa şi Spania, ale cărui înălţimi înverzite sunt crestate de văi adânci, nelăsând prea multe şanse de dezvoltare, agriculturii. Acest fapt nu i-a speriat prea mult pe locuitori, care îşi importă majoritatea alimentelor, însă care şi-au dezvoltat alte activităţi compensatorii, de natură să crească atât nivelul PIB-ului, cât şi nivelul de trai al rezidenţilor: cultura tutunului, creşterea oilor sau turismul au fost deja împământenite că tradiţii în aceste locuri. În prezent, principală ramură economică este turismul, deoarece relieful şi clima blândă nu lasă loc sau timp de extra-sezon. De altfel, ritmul mai puţin alert al vieţii, i-a propulsat pe locuitorii Andorrei în fruntea Europei în ceea ce priveşte speranţa de viaţă, cu o medie de 83 de ani.

Primele referinţe despre Andorra apar în scrierile istoricului grec Polybius, între 200 şi 118 i.e.n., care povesteşte despre ciocnirea forţelor militare ale Andorrei cu cele ale Cartaginei, în momentul în care Hanibal încerca să treacă cu trupele sale Pirineii pentru a ajunge la Roma. Andorra, aşa cum este ea reprezentată de istorie, era un microstat rural, a cărui populaţie varia între 4.000 şi 6.000 de locuitori.

Una dintre figurile istorice marcante, care a jucat un rol crucial în istoria andorana este Carol cel Mare, cel care a oferit localnicilor o cartă care le garanta recunoaşterea autonomiei, ca răsplată pentru faptele lor de vitejie împotriva arabilor, a căror putere creştea în Europa. Ţara a căzut pentru multă vreme în uitare, nereuşind să iasă din umbra celor două puteri care o înconjurau. Abia în a două jumătate a secolului XX, pe măsură ce fosta societate rurală a devenit un mare centru comercial, numărul populaţiei locale a fost depăşit cu mult de cel al emigranţilor sau turiştilor, dezvoltându-se într-o societate multiculturală.

Andorra vine în întâmpinarea turiştilor pasionaţi de sporturile de iarnă cu o ofertă generoasă de pârtii, potrivite atât începătorilor, cât şi celor care stăpânesc mai bine arta schiurilor. În perioada iernii sezonul turistic este în plină desfăşurare, prin urmare pârtiile vor fi mai aglomerate, iar camerele de hotel mai scumpe.

Zăpada începe să cadă la jumătatea lunii decembrie şi durează până în aprilie, deşi folosirea înlocuitorului artificial prelungeşte sezonul de schi până spre sfârşitul primăverii. Temperaturile din timpul iernii nu scad foarte mult, variind între – 1 grad şi 6 grade Celsius. Este posibil să schiaţi şi să vă bronzaţi pe partie în acelaşi timp, deoarece apariţiile soarelui nu sunt zgârcite în timpul iernii.

În perioada verii temperaturile sunt blânde, iar traseele montane sunt deschise pasionaţilor de excursii. Tot acum, pe lângă vizitarea lăcaşelor de cult, în majoritate de secol XII, va veţi putea bucura şi de festivalurile locale de muzică şi dans, care au loc din iulie până în septembrie. Ofertele hotelurilor în perioadele însorite, când pârtiile de schi nu mai sunt practicabile sunt mult mai avantajoase pentru bugetul turistului, decât cele din timpul iernii, când oferta se adaptează la cerere.

Ceea ce face ca Andorra să fie o ţară deosebită, poate suna pentru majoritatea dintre noi ca fiind o ciudăţenie. Singurul mod în care puteţi ajunge în orice orăşel al ţării se poate face doar cu maşina sau cu autobuzul. Aici nu există cale ferată, deşi guvernul are un plan viitor de a construi un sistem de transport public, care se va numi “Metro Aeri”, un sistem de transport la înălţime ce ar traversa râul din oraş. Până atunci, aveţi la dispoziţie 269 de kilometri de drum naţional, dintre care numai 71 sunt nepavaţi.

În Andorra nu veţi putea găsi porturi sau aeroporturi, de aceea dacă plănuiaţi o călătorie cu avionul va trebui să vă orientaţi către Spania sau Franţa, iar de acolo să închiriaţi o maşină sau să folosiţi mijloacele de transport în comun, o reţea destul de bine pusă la punct care leagă Andorra de Spania sau Franţa. Cel mai apropiat aeroport din Spania este Barcelona, iar dacă preferaţi Franţa, ar trebui să vă îndreptaţi atenţia către aeroportul Toulouse-Blagnac. De aici, microbuzele către Andorra sunt zilnice sau puteţi opta pentru un taxi, deoarece din ambele direcţii veţi ajunge la destinaţie în aproximativ 3 ore.

Dacă aveţi mai mult timp la dispoziţie şi vreţi să mai admiraţi peisajele montane, puteţi lua trenul din Barcelona până la La Tour de Carol, aflat la graniţa franco-spaniolă. De acolo există autobuze care vă vor purta către Andorra.

Mai multe informaţii referitoare la transportul în Andorra găsiţi aici.

O pensiune care să includă cazare, câteva mese la restaurant şi excursii la schi vă vor scoate din buzunar între 50 şi 75 de euro pe zi. Dacă vă doriţi un sejur mai luxos, sunt puţine variante, prin urmare, dacă nu va veţi lăsa sedus de oferta duty-shop-urilor nu ar trebui să cheltuiţi mai mult de 150 euro pe zi.

Deşi ţara a adoptat moneda vecinelor ei, este posibil să mai găsiţi preţuri exprimate în pesetas, dar ca să nu fiţi puşi în dificultate, rata de schimb valutar este exprimată lângă preţ. Servicile sunt de obicei incluse în notele de plată, cu toate acestea portarii şi chelnerii îşi aşteaptă bacşişul de 10%.

Ţara nu este membră a Uniunii Europene, prin urmare magazinele duty-free nu au fost desfiinţate. În privinţa hainelor, preţurile nu sunt cu mult mai scăzute decât cele din alte ţări europene, însă regimul de taxe scăzute pe care îl practică Andorra a contribuit la faima preţurilor scăzute din duty-free-uri, în mod special în cea ce priveşte bunurile electronice, parfumuri, ţigări şi alcool. Chiar dacă o călătorie făcută special în acest scop nu se justifică, puteţi găsi aici preţuri cu până la 30% mai ieftine decât în Spania sau Franţa.

Cea mai bună alegere este să vă cazaţi în capitală, Andorra la Vella (Andorra cea bătrână), de unde va veţi putea deplasa cu uşurinţă în orice colţ al ţării, şi asta într-un timp foarte scurt. În mod normal, un sejur de câteva zile va fi suficient pentru vizitarea întregii ţări, asta dacă nu veţi fi prea ocupaţi cu schiatul, principala atracţie în perioada iernii. În apropierea satului La Massna se află două pârtii importante de schi, Arinsal şi Pal, amândouă fiind potrivite atât începătorilor, cât şi celor aflaţi la un nivel intermediar.

Nici lăcaşurile de cult nu ar trebui ocolite. Atât arhitectura exterioară, cât şi cea interioară reprezintă motive suficient de puternice să vă familiarizaţi cu specificul ţării.

Biserica din Sant Esteve este principalul lăcaş de cult al micuţei capitale, care datează din secolul XII şi se remarcă prin stucaturile din lemn şi frescele interioare. Lucrări de reabilitare şi mărire au fost efectuate în anul 1969.

În centrul capitalei se află Casa de la Vall, o clădire din piatră construită în jurul anului 1580, care a aparţinut iniţial unei familii nobile. În prezent, aici se află sediul guvernului, Tribunalul şi Consiliul general. Intrarea în Casa de la Vall este decorată cu armele principalităţii din 1761 şi cu însemnele episcopului de Urgell. Picturile pereţilor din prima sală de la etajul întâi datează din secolul XVI, în vreme ce Camera Consiliului conţine documente importante, unele dintre ele datând încă din timpul lui Carol cel Mare. Bucătăria casei s-a păstrat cu o mare parte din ustensilele folsite în secolul XVI, astfel încât o vizită în această cameră, de obicei ocolită, este echivalentul unei întoarceri în timp.

Dacă sunteţi în drum către Spania vă sfătuim să nu rataţi micuţa localitate Santa Coloma, unde veţi putea vizită biserica Santa Coloma, construită în stil romanesc, care adăposteşte o statuie din secolul XII a Fecioarei din Coloma, îndelung venerată atât de localnici, cât şi de pelerinii catolici. Puţin mai sus de sat se află un castel construit în secolul XII de către Roger Bernat, conte de Foix. Drumul continuă peste un pod medieval, Pont de la Margineda, către Sant Julia de Loria, aflată la 939 metri altitudine, de unde puteţi urca până la biserica Sant Cerni de Nagol, decorată cu fresce în stil romanesc. Clopotniţa bisericii Sant Julia de Loria este construită în stil romanesc, adăpostind şi un crucifix din secolul XVII.

Un pic mai la nord de localitatea Canillo, se ridica cel mai înalt turn de biserică din Andorra. Capela Sant Joan de Caselles, una dintre cele mai frumoase capele din zonă, este datată undeva între secolul XI şi XII. Arhitectura interioară este foarte bine punctată, frescele şi picturile păstrând încă un aer medieval.

Facts

- Permanenta oscilaţie a influenţei franco-spaniole se reflectă şi astăzi în mai toate domeniile, începând de la cultură, economie, până la politică. Conducerea Andorrei este împărţită de secole între preşedintele Franţei, în prezent, Nicholas Sarkozy şi episcopul de Urgell, (oraş al Spaniei), Joan Enric Vives i Sicília. Deoarece nici unul dintre ei nu locuieşte în Andorra, iar funcţia lor este una mai degrabă simbolică, cel care deţine puterea executivă este şeful guvernului actual, Antoni Martí.

- Drapelul Andorrei este asemănător întru-câtva cu cel al României, cu diferenţa că ordinea culorilor este inversată, fiind albastru, galben, roşu, iar în mijloc se află stema ţării andorane.

- Andoranii sunt minoritari în propria lor ţară, deoarece numai un procent de 36% din populaţie este de origine andorana, diferenţa fiind ocupată de spanioli, portughezi şi francezi. Limba oficială a statului este catalană, limbă vorbită şi în Spania, în zona Barcelonei şi a Valenciei, însă majoritatea localnicilor vorbesc şi franceză sau spaniolă.

- Sistemul de învăţământ din Andorra se conformează şi se adaptează suprafeţei mici ale statului şi faptului că este o cultură minoritară. Ceea ce este interesant este faptul că şcolile cu predare în catalană sunt susţinute de guvern, în vreme ce cele în franceză sau spaniolă se susţin singure. Cu toate acestea 35% dintre copiii andorani urmează cursurile în limba franceză, 35% în spaniolă şi abia 29% în catalană.

- După încheierea liceului, cei care vor să urmeze cursuri universitare, trebuie să se orienteze către Spania sau Franţa, deoarece din cauza numărului mic de studenţi ai Universităţii din Andorra, aceasta nu poate dezvolta o programă proprie, fiind mai degrabă un sediu pentru studii la distanţă legat de universităţi din Franţa şi Spania.

- Uitarea în care căzuse Andorra a căpătat proporţii aproape comice, în momentul în care din cauza unei erori de natură birocratică nu a fost menţionată în Tratatul de la Versailles, prin urmare, din punct de vedere oficial, Andorra se mai afla încă în război cu Germania în anul 1957, când eroarea a fost corectată.

sursa . descopera.ro

Fenomenul încălzirii globale, intens studiat în ultimii ani, continuă să fie privit de o bună parte a publicului cu scepticism, în ciuda faptului că o majoritate covârşitoare a oamenilor de ştiinţă consideră că fenomenul există, iar consecinţele sale vor fi devastatoare.

Rapoartele întocmite de Comitetul Interguvernamental privind Schimbarea Climei (IPCC), cea mai importantă organizaţie dedicată studierii schimbărilor climatice produse de om şi informării publicului, prezintă o imagine sumbră asupra viitorului.

Temperatura apei din oceane creşte odată cu cea a aerului la nivel global. Pe măsură ce apa oceanelor se încălzeşte, nivelul apei creşte. Conform IPCC, nivelul apei la nivel mondial a crescut cu 3,1 milimetri în fiecare an între 1993 şi 2003, ritmul de creştere fiind mult mai rapid decât cel înregistrat între 1961 şi 2003, de 1,8 mm pe an.

Factorul responsabil pentru 50% din creşterea nivelului oceanelor este încălzirea apei, care determină creşterea sa în volum. Topirea gheţarilor şi a calotelor glaciare este răspunzătoare în proporţie de 25%.

În total, în ultima sută de ani, nivelul oceanului planetar s-a ridicat cu 20 de centimetri, iar până în anul 2100 se estimează că acesta ar putea creşte cu 1-2 metri peste nivelul actual, sau chiar mai mult în cazul în care topirea calotei glaciare din Groenlanda continuă să se accelereze.

Acest lucru va avea un efect devastator atât asupra oraşelor aflate în apropiere de coaste, precum Miami, New York, New Orleans, Mumbai, Osaka sau Amsterdam, cât şi asupra zonelor joase, precum delta Nigerului, a Gangelui sau a Mekongului. Pe lângă acestea, însă, există ţări ce riscă să dispară cu totul. State precum Kiribati, Tuvalu, Insulele Marshall sau Insulele Maldive vor fi, pur şi simplu, şterse de pe hartă.

Cum dispare o naţiune

Statele aflate în cel mai mare pericol sunt Insulele Marshall, Kiribati şi Tuvalu în Oceanul Pacific şi Insulele Maldive şi Seychelles, aflate în Oceanul Indian.

Locuitorii şi conducătorii acestor state recunosc că existenţa lor pe teritoriul actual urmează să se încheie în următorul secol, ca urmare a creşterii nivelului oceanului planetar. Toate aceste ţări se află cu puţin peste nivelul mării. Dintre cele 1.200 de insule ale Maldivelor, dintre care 200 sunt locuite, 80% se află la mai puţin de un metru peste nivelul mării.

Cu mulţi ani înainte ca o insulă să se scufunde, aceasta va deveni nelocuibilă pe măsură ce valurile pătrund din ce în ce mai sus, distrugând recoltele pe care se bazează locuitorii, iar resursele de apă potabilă sunt atinse de apa oceanului.

Aceste efecte se fac deja simţite în Kiribati. O ţară cu 100.000 de locuitori, aceasta se întinde pe 32 de atoli şi o insulă, răspândite pe o suprafaţă a Oceanului Pacific de două ori mai mare decât cea a statului american Alaska.

Cel mai înalt punct al principalei insule a ţării, South Tarawa, este la 3 metri deasupra nivelului mării. Cei peste 40.000 de locuitori ai acesteia au început deja să observe schimbări care prefaţează un viitor sumbru: sezonul umed durează din ce în ce mai puţin, apa de băut devine din ce în ce mai sărată, iar nivelul oceanului creşte în mod vizibil. Mareele pătrund tot mai mult pe ţărm, distrugând recoltele, iar pe alte insule ale ţării numeroase sate de pe coastă au fost acoperite deja de apă.

Recunoscând că situaţia este ireversibilă, preşedintele republicii Kiribati, Anote Tong, a dezvoltat o strategie de emigrare. Mai exact, “emigrare cu demnitate”, explică el. “Adică nu le spunem oamenilor să-şi facă bagajele, îi transportăm în Australia şi le zicem «Gata, aţi ajuns»”, afirmă acesta, adăugând că strategia implică mai mulţi stimuli care să-i încurajeze pe oameni să se mute gradual, pentru a avea timp să se adapteze la noua ţară şi să construiască o comunitate Kiribati.

“Nu este plăcut să plănuieşti moartea ţării tale. Nimeni nu-şi doreşte să facă asta. Cine vrea să-şi piardă identitatea naţională? Nimeni. Dar îmi poate oferi altcineva o alternativă, ţinând cont de creşterea nivelului oceanului? Nu“, conchide preşedintele ţării.

Te mai poţi numi «ţară» dacă nu ai teritoriu?

Pe lângă problema relocării tuturor cetăţenilor, dispariţia insulelor ce formează astăzi ţările puse în pericol de încălzirea globală ridică o nouă întrebare: poţi exista ca stat dacă nu ai teritoriu?

Conform definiţiilor actuale, un stat trebuie să aibă o populaţie permanentă, un teritoriu clar delimitat şi capacitatea de a avea relaţii cu alte state. Recent, experţii în drept au început să dezbată ceea ce se va întâmpla cu aceste ţări şi drepturile care decurg din deţinerea unui teritoriu odată ce acesta dispare.

Unii experţi susţin că oficialii acestor ţări ar putea construi insule artificiale în dreptul vechiului teritoriu, locuite de un număr de persoane, pentru a-şi păstra drepturile asupra apelor teritoriale, însă această variantă nu pare plauzibilă. Alţii susţin că statele în pericol de dispariţie ar putea opta pentru unirea cu alte ţări, care să primească populaţia afectată, în schimbul acestui lucru primind drepturile teritoriale ale statului dispărut. Criticii spun că această variantă ar conduce la pierderea valorilor culturale ale acestor ţări, pe lângă abandonarea controlului asupra depozitelor minerale ce se găsesc în apele lor teritoriale.

O altă variantă pe care au propus-o mai mulţi specialişti în drept internaţional este recunoaşterea acestor ţări drept state de-teritorializate. Acestea ar fi reprezentate de o entitate guvernamentală care ar sprijini cetăţenii ţării în contactele cu statul sau statele gazdă, cât şi cu celelalte ţări. De asemenea, acest “guvern în exil” ar păstra controlul asupra resurselor din fostul teritoriu în folosul cetăţenilor, permiţând astfel populaţiei aflate în exil să nu mai depindă financiar exclusiv de bunăvoinţa statelor gazdă.

Chiar dacă recunoaşterea noului concept de stat de-teritorializat ar implica schimbări în dreptul internaţional, în care teritoriul şi populaţia permanentă sunt elemente cheie ale statului, susţinătorii acestuia spun că există mai multe cazuri precedente. Sfântul Scaun, ce reprezintă Biserica Catolică în relaţiile cu statele, a continuat să fie recunoscut drept suveran deşi timp de câteva decenii după unificarea Italiei acesta nu a mai avut teritoriu. Abia în 1929, când premierul italian Mussolini a semnat tratatul de la Lateran cu reprezentanţii Bisericii Catolice, Vaticanul a fost stabilit drept stat independent şi teritoriu oficial al Sfântului Scaun.

De asemenea, Ordinul Sfântului Ioan (cunoscut şi sub numele Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta) este recunoscut ca actor suveran pe scena internaţională (inclusiv de către România), deşi nu mai are teritoriu din 1798.

Dacă mai multe ţări s-au arătat deschise schimbării legislaţiei internaţionale pentru a reflecta realitatea provocată de schimbările climatice, problema principală rămâne cea a migraţiei. Sute de mii de oameni aflate acum pe insulele ce urmează să devină nelocuibile vor trebui să-şi găsească o casă nouă, lucru ce va implica o schimbare radicală în viaţa acestora. Deşi nu există încă tratate la nivel înalt privind exodul în masă, mutările deja au început. Astfel, mii de cetăţeni din Insulele Marshall s-au mutat în SUA, fiind acceptaţi în statul Arkansas, iar Australia şi Noua Zeelandă primesc în mod regulat imigranţi din insulele aflate în Oceanul Pacific.

Lecţia unei tragedii

Marcus Stephen, preşedintele Republicii Nauru (cea mai mică ţară insulară din lume), a scris recent un editorial în celebrul ziar american New York Times pe tema problemelor pe care le întâmpină naţiunea sa şi celelalte state aflate într-o situaţie similară.

“Vă iert dacă nu aţi auzit de ţara mea. Întinzându-se pe doar 21 de kilometri pătraţi, o treime din suprafaţa Manhattanului, şi situată în sudul Oceanului Pacific, Nauru apare ca un ac de bold pe majoritatea hărţilor – asta dacă nu lipseşte cu totul, acoperită de un covor albastru”, îşi începe acesta pledoaria. “Cu toate acestea, suntem o naţiune suverană, cu o limbă şi obiceiuri proprii şi cu o istorie ce se întinde pe 3.000 de ani. Merită să căutaţi numele «Nauru» pe internet, vă asigur, pentru că nu veţi descoperi doar o ţară fascinantă, asupra căreia puţini îşi apleacă atenţia, ci şi o poveste plină de pilde asupra vieţii într-un loc cu limitări ecologice stricte”, adaugă el.

Acesta povesteşte cum exploatarea neîncetată a resurselor de fosfaţi a dus la eradicarea pădurii tropicale ce acoperea cândva insula, provocând distrugeri fără precedent şi lăsând doar coasta insulei locuibilă.

“Nu vă cer simpatia“, a continuat el, “ci vreau doar să vă avertizez asupra a ceea ce se poate petrece atunci când o ţară rămâne fără opţiuni. Lumea întreagă se menţine pe acelaşi drum, arzând continuu cărbune şi petrol, schimbând clima planetei, topind calotele glaciare, făcând oceanele mai acide şi aducând mai aproape ziua în care nimeni nu va mai putea să se aştepte la apă curată, sol fertil sau hrană abundentă”.

“Schimbările climatice ameninţă existenţa a nenumărate ţări din Pacific, unde se aşteaptă ca nivelul oceanului să se ridice cu cel puţin un metru până la finalul secolului. Coasta ţării mele este supusă deja unui proces continuu de eroziune, iar comunităţi din Papua Noua Guinee şi din Insulele Solomon au fost forţate să-şi abandoneze casele pentru a scăpa de mareele-record“, a adăugat el. “Întâmplări similare au loc pe fiecare continent, unde se întâmplă din ce în ce mai des secete, inundanţii, valuri de căldură, evenimente ce vor deveni şi mai frecvente şi mai intense pe măsură ce clima se schimbă”, explică Stephen.

“Aşadar, vă iert dacă nu aţi auzit de Nauru – însă nu vă veţi ierta voi înşivă dacă veţi ignora povestea noastră“, a conchis acesta.

Rămâne de văzut dacă avertismentul celor afectaţi deja de schimbările climatice va duce la risipirea scepticismului celor ce se îndoiesc de existenţa fenomenului încălzirii globale provocate de om şi la o schimbare a practicilor ce accelerează acest proces. Dacă nu, întâmplările ce afectează aceste mici naţiuni oferă o imagine terifiantă a deceniilor ce urmează.

sursa . descopera.ro

1. Furnicile nu dorm niciodata. Cu toate acestea, in zorii zilei, furnicile se intind asemenea oamenilor pentru a se dezmorti.

2. Aproximativ 90% din populatia intregii planete locuieste in emisfera nordica.

3. Cimpanzeii si cotofenele sunt singurele animale care isi pot recunoaste imaginea intr-o oglinda.

4. Barajul Hoover din SUA a fost proiectat ca sa reziste pentru cel putin 2.000 de ani. Cimentul folosit la ridicarea impresionantei constructii nu se va intari complet decat peste 500 de ani.

5. In ciuda aparentelor, doua treimi din suprafata intregului continent african se afla in emisfera nordica.

6. Daca tii un caras auriu intr-o incapere lipsita de lumina, acesta va deveni, in cele din urma, alb.

7. Irlanda este singura tara europeana in care nu exista serpi.

8. In provincia Alberta din Canada au fost ucisi absolut toti soarecii. In prezent, este singura provincie din lume in care nu exista asemenea rozatoare.

9. Ochiul unui strut este mai mare decat creierul acestei pasari.

10. Pentru fiecare om de pe Terra exista circa 200 de milioane de insecte. Numai termitele ne depasesc intr-un raport de 10 la 1.

11. Balena albastra este animalul care produce cele mai puternice sunete (pana la 188 de decibeli). Un astfel de sunet poate fi receptat prin apa la o distanta de pana la 850 de kilometri.

12. Te-ai gandit cata benzina ti-ar trebui ca sa poti inconjura planeta cu propriul automobil? Ei bine, in rezervorul unui avion Boeing poate incapea suficient combustibil incat sa poti face acest lucru de patru ori.

13. Stiti care sunt cei mai mari consumatori de Coca-Cola din lume? Daca ati raspuns islandezii, ati dat raspunsul corect…

14. Stiti care este apetitul unui furnicar sud-american? Ei bine, acesta poate ingera pana la 30.000 de furnici… pe zi.

15. Cei mai tineri parinti din istorie ( doi copii cu varste de 8, respectiv 9 ani) au trait in China. Copilul lor s-a nascut in anul 1910.

16. Vreti sa stiti care este regiunea cu cea mai scazuta criminalitate? Incercati Quebec, Canada. Rata criminalitatii in aceasta zona este similara cu cea inregistrata intr-un parc Disney World, aproape 0.

17. Se estimeaza ca in lume exista circa 1 miliard de vite. 200 de milioane dintre ele traiesc numai in India, acolo unde sunt considerate animale sfinte.

18. In urma cu 5 ani, 60% dintre cumparatorii din supermarketurile lumii plateau cu bani gheata. Astazi, procentul este de doar 50%. Se estimeaza ca in anul 2011, doar 39% dintre cumparatori vor mai plati cu bani gheata in detrimentul cardurilor.

19. Pe suprafata unui corp uman traiesc mai multe vietati decat oameni pe intreaga planeta.

20. Bufnitele sunt singurele pasari care pot distinge culoarea albastra.

21. Mamiferele sunt singurele specii vii care prezinta lobi ai urechilor.

22. Prefixul telefonic pentru Antarctica este 672.

23. Desi nu pare, Chicago este mult mai aproape de Moscova decat este de Rio de Janeiro.

24. Lungimea unui elefant este egala, aproximativ, cu lungimea limbii unei balene albastre. De asemenea, limba unei balene este mai grea decat un elefant adult.

25. Limba unui crocodil este imobila. Ea este atasata de cerul gurii acestui animal.

26. Un om uita, in medie, circa 80% din tot ceea ce a invatat intr-o zi.

27. Durata care ii ia unui fulg de zapada ca sa ajunga de la nori pana pe suprafata pamantului? Cel putin o ora…

28. Cei mai mari iubitori ai carnii de porc sunt danezii. In Danemarca exista de doua ori mai multi porci decat intreaga populatie umana a acestei tari.

29. Girafa este singurul animal care isi poate introduce limba in ureche. Limba unei girafe adulte masoara peste 50 de centimetri.

30. Biblioteca Universitatii din Indiana, SUA, se scufunda in fiecare an cu circa 2,5 centimetri. Acest fenomen se datoreaza unei erori a constructorilor care au omis sa calculeze si greutatea cartilor care vor fi depozitate in uriasa cladire.

31. Cele mai numeroase vietati de pe Terra sunt artropodele. Ca un exemplu, pana in prezent au fost descoperite circa 70.000 de mii de specii… de paianjeni.

32. De peste 4.000 de ani, nicio specie animala nu a mai fost domesticita.

33. In prezent, pentru prima data in istoria planetei, numarul persoanelor cu varste de peste 60 de ani il depaseste pe cel al copiilor cu varsta sub 5 ani.

34. Credeti ca Romania este o tara saraca? Ganditi-va ca una din cinci persoane de pe Terra traieste cu mai putin de 1$ pe zi.

35. In Santa Fe, New Mexico, legea impune ca animalele de casa sa poarte centura de siguranta in masina.

36. O singura vaca poate produce intr-un an mai mult lapte decat poate consuma un singur om… circa 200.000 de pahare pline cu lapte.

37. Plajele de nudisti pot fi periculoase pentru navele care circula in apropierea lor. Recent, un iaht cu 60 de persoane la bord s-a rasturnat pe tarmul texan al Golfului Mexic dupa ce toti pasagerii s-au ingramadit pe aceeasi parte a navei pentru a vedea nudistii de pe o plaja din apropiere.

38. Stiti cate emailuri se trimit zilnic in toata lumea? Peste 35 de miliarde…

39. Pentru fiecare tona de peste prinsa in oceanele lumii, oamenii arunca trei tone de gunoi in aceleasi ape.

40. Cea mai mare caracatita descoperita vreodata cantarea 4 tone. A fost vanata in anul 1878, in nordul Oceanului Atlantic.

41. Cea mai mare meduza observata vreodata avea un diametru de 2,3 metri. Tentaculele sale se intindeau pana la 36 de metri.

42. In statul american, Dakota de Nord, nu s-a inregistrat niciodata un cutremur.

43. Hawaii se apropie de Japonia cu aproximativ 10 centimetri in fiecare an.

44. Rechinii sunt singurele animale despre care se stie ca nu se pot imbolnavi de cancer.

45. La Paz, Bolivia, este orasul cel mai sigur din punct de vedere al prevenirii incendiilor. Data fiind altitudinea ridicata la care se afla (peste 3.000 de metri), cantitatea de oxigen din aer de abia poate sustine un foc.

46. Tot in La Paz, temperatura medie este de doar 10 grade Celsius. Si cu toate acestea, niciodata nu s-a inregistrat o temperatura de 0 grade. Situatia este identica si in Punta Arenas, Chile sau Stanley, Insulele Falkland.

47. Absolut toti crevetii se nasc masculi. Unii dintre ei devin femele la maturitate.

48. Daca vreti sa fiti in siguranta in fata unor nisipuri miscatoare, intotdeauna sa calariti un catar. Daca magarii sau caii se scufunda in nisipurile miscatoare, un catar nu o va face niciodata.

49. Chiar si astazi, 90% din teritoriul Statelor Unite ale Americii este format din terenuri neamenajate sau ferme.

50. Numai marea piramida a lui Keops contine suficienta piatra incat sa poate fi construit un zid inalt de 50 de centimetri care sa inconjoare planeta la Ecuator.

51. Cel mai mare sarpe veninos din lume este Cobra Regala. Aceasta poate atinge lungimi de pana la 5,5 metri.

52. O gaina poate depune, in medie, pana la 19 oua pe an.

53. Cel mai mare restaurant McDonalds se afla in… Beijing, China. Acesta se intinde pe o suprafata de 2,6 kilometri patrati si are nu mai putin de 29 de case de marcat.

54. Vreti sa stiti in ce tara se acorda cele mai lungi concedii? Ei bine, in Franta statul asigura angajatilor 5 saptamani de concediu pe an. Cei mai multi francezi primesc, insa, doua luni de concediu anual.

55. Un cal adult poate consuma intr-un an o cantitate de hrana ce depaseste de 7 ori propria sa greutate.

56. Stiti care sunt cei mai mari consumatori de fast-food de pe planeta? Raspunsul corect este… chinezii. 41% dintre chinezi mananca, cel putin o data pe saptamana la un restaurant fast-food. Doar 35% dintre americani fac acest lucru.

57. In randul elefantilor africani, atat masculii, cat si femelele, poseda fildesi, in vreme ce la elefantii asiatici doar masculii se pot lauda cu fildesi.

58. Exista mai multi oameni care invata limba engleza in China decat cei care o vorbesc oficial in Statele Unite (peste 300 de milioane).

59. Oasele membrelor inferioare ale unui liliac sunt atat de subtiri incat niciun liliac nu se poate folosi doar de ele pentru a se deplasa.

60. Cea mai spectaculoasa evolutie a preturilor pe piata imobiliara s-a inregistrat in Irak. Daca inaintea razboiului o casa din Bagdad nu se vindea cu mai mult de 15.000 de dolari, astazi pretul a urcat pana la 150.000 de dolari.

61. Numai in SUA exista aproximativ 7.000 de tigri tinuti ca animale de casa.

62. In anul 2004, un studiu arata ca una din sase fetite intra in perioada de pubertate la varsta de 8 ani. In urma cu un secol, doar o fetita din 100 atingea pubertatea la aceeasi varsta.

63. Pana in prezent, Congresul american a alocat o suma de 152.600.000.000 de dolari pentru razboiul din Irak. Suma ar fi fost suficienta pentru a ridica 17.500 de scoli.

64. Media zilnica a produselor care sunt oferite spre vanzare pe Ebay este de 18 milioane.

65. Doar 5% din suprafata acoperita de oceane pe Terra a fost cartografiata atat de detaliat pe cat a fost suprafata planetei Marte.

66. Va ganditi sa jucati la loterie? Atunci ar trebui sa stiti ca exista mult mai multe sanse sa muriti in drum spre o reprezentanta a loteriei decat sa castigati marele premiu la oricare dintre loteriile lumii.

67. Adezivul de pe timbrele din Israel a fost tratat astfel incat sa fie considerat “kusher”.

68. Daca vorbiti la telefonul mobil timp de o ora, numarul bacteriilor din urechea voastra va creste de cel putin 700 de ori.

69. Anvergura aripilor unui Boeing 747 este mai mare decat distanta parcursa de fratii Wright in primul lor zbor.

70. Circa 12 copii sunt oferiti zilnic, in maternitati, altor mame decat cele naturale. Aceasta statistica include toate tarile lumii.

71. O femela de dihor poate muri daca, odata intrata in calduri, nu isi va gasi un partener mascul.

72. Absolut toti copiii se nasc fara rotule. Ele se formeaza complet in intervalul de varsta de 2-6 ani.

73. O persoana are in medie 1.460 de vise in fiecare an.

74. Un om, consuma, in medie, de-a lungul vietii, o cantitate de hrana egala cu greutatea a sase elefanti maturi.

75. In spatiu, astronautii nu pot plange. In lipsa gravitatiei, lacrimile nu pot curge (nici flatulenta nu este posibila in stare de imponderabilitate).

76. Aproximativ 6.000 de fulgere lovesc Pamantul in fiecare minut.

77. In Bangladesh exista o lege care permite autoritatilor sa aresteze elevii cu varste mai mari de 15 ani care copiaza la examene.

78. Cel mai intalnit nume barbatesc de pe planeta este Mohammed.

79. Pana in anul 1796, in SUA a existat un stat pe nume Franklin. Astazi, el este cunoscut sub numele de Tennessee.

80. Ati considerat vreodata ca proiectul romanesc “laptele si cornul” are prea multe hibe? Intr-o scoala din Virginia, SUA, elevii cu varste intre 7 si 10 ani au fost serviti, in cadrul unui proiect asemanator, cu cockteiluri margaritas. In urma scandalului de proportii care s-a iscat, a reiesit ca distribuitorii produselor confundasera limonada cu celebrele cockteiluri.

81. In Anglia este interzis prin lege ca vanzatoarele din magazine sa isi serveasca topless clientii. Exceptie fac doar magazinele de pesti exotici din Liverpool.

82. Doar o singura persoana din 2 miliarde va atinge varsta de 116 ani.

83. Februarie 1865 este singura luna din istorie in care nu a fost inregistrata luna plina.

84. In fiecare an, mai multi oameni sunt ucisi de magari decat in accidente aviatice.

85. Numele original al Bancii Americii a fost Banca Italiei.

86. Cea mai mare piata de desfacere pentru limuzinele BMW 760Li este China. Pretul unei astfel de masini poate urca pana la 200.000 de dolari, mai mult decat castiga majoritatea cetatenilor chinezi intr-o viata.

87. In fiecare an, 60 de milioane de litri de petrol si ulei sunt deversate in rauri si fluvii pana in oceane. Cantitatea o depaseseste pe cea pierduta de petrolierul Exxon Valdez in anul 1989 (unul dintre cele mai mari dezastre ecologice din istorie). Statistica se refera numai la Statele Unite ale Americii.

88. Michael Jordan, celebrul baschetbalist american, castiga anual din reclamele pentru compania Nike mai mult decat toti muncitorii din fabricile Nike, luati la un loc, din Malaezia.

89. Cele mai mari nave transoceanice platesc cate 250.000 de dolari de fiecare data cand strabat Canalul Panama. Trebuie spus ca o treime din economia acestui stat este sustinuta de acest canal.

90. Un singur avion Boeing 767 este format din nu mai putin de 3.100.000 de piese diferite.

91. Durerea are si ea o unitate de masura. Aceasta se numeste “dol” iar instrumentul menit sa masoare durerea se numeste dolorimetru.

92. Se estimeaza ca in Rusia exista mai multe bancnote de 100 de dolari decat pe teritoriul Statelor Unite ale Americii.

93. V-ati intrebat ce a fost mai intai, oul sau gaina? Biblia a raspuns deja la aceasta intrebare. Conform Genezei 1:20-22, gaina a aparut inaintea oului.

94. In absolut toate tarile lumii, indiferent de cultura, religie sau zona geografica, soldatii executa salutul numai cu mana dreapta.

95. Intr-un studiu cu privire la relatiile interfamiliale, 80% dintre barbatii casatoriti au declarat ca si-ar lega destinele de aceeasi femeie daca ar putea da timpul inapoi. Doar 50% dintre femei au declarat acelasi lucru.

96. 90% dintre speciile de pasari sunt monogame. Doar 3% dintre mamifere au aceleasi preferinte.

97. De fiecare data cand linge un timbru, un om consuma 1/10 dintr-o calorie.

98. Un sfert dintre oasele unui organism uman se afla numai in picioare.

99. In urma cu 3.000 de ani, majoritatea egiptenilor antici nu traiau mai mult de 30 de ani.

100. Unghiile de la degetele mainilor unui om cresc de patru ori mai repede decat cele de la picioare.

sursa . descopera.ro

Machu Picchu se situează pe o culme de munte la 450 de metri deasupra fluviului Urubamba, afluent al Amazonului. Întregul complex se întinde pe 32.500 de hectare, însă zona construită, care cuprinde 172 de locuinţe, este concentrată pe un platou ce măsoară 530 de metri în lungime şi 200 de metri în lăţime, înconjurat de terase destinate agriculturii. Se crede că aproximativ 1.000 de oameni au locuit în acest vechi oraş incaş, construit în secolul al XV-lea.

Cum a fost “descoperit” Machu Picchu

Hiram Bingham III, un tânăr profesor de istorie de la Universitatea Yale, a pornit în 1911 într-o expediţie de cercetare în Peru, propunându-şi să descopere “ultimul refugiu al civilizaţiei Inca”. El mai călătorise cu 3 ani înainte în America de Sud şi vizitase ruinele incase din Choquequirao, în sudul Peru-ului. Această călătorie i-a trezit interesul pentru cetăţile civilizaţiei Inca, făcându-l să viseze la descoperirea “oraşului pierdut” al incaşilor.

Bingham aflase din documentele istorice faptul că Manco Inca, unul dintre ultimii împăraţi incaşi, a construit un oraş intitulat Vilcabamba într-o zonă nelocuită, în încercarea de a ieşi de sub dominaţia conchistadorilor spanioli. De asemenea, Bingham auzise despre o aşezare aflată pe culmea estică a Anzilor, intitulată “Matcho Piccu”, însă niciun european sau american nu reuşise să descopere acest sit, el nefiind menţionat nici de documentele spaniole.

Bingham a pornit în expediţie convins că va găsi ultima cetate a incaşilor în valea râului Urubamba. Spre norocul său, în acel an guvernul peruan croise un drum prin defileul râului Urubamba, pentru a facilita transportul de zahăr, cauciuc şi cacao din Amazon. Istoricul american a fost printre primii exploratori care au putut folosi acest drum, acesta dovedindu-se extrem de util în expediţia sa.

Cu o zi înainte de epocala descoperire, Bingham l-a întâlnit pe Melchor Arteaga, un campesino (ţăran) din zonă, care i-a spus că putea să-l conducă la un oraş străvechi. În dimineaţa zilei de 24 iulie 1911, ploua în valea Urubamba, iar Arteaga i-a spus lui Bingham că urcuşul era prea dificil pe timp de ploaie. “Când am fost de acord să-l plătesc cu un sol, de 3-4 ori venitul unei zile de muncă în zonă, a acceptat în cele din urmă să ne ghideze la ruine“, a relatat exploratorul.

Urcând prin desişul pădurii tropicale, ei au ajuns la o fermă a câtorva campesinos, aflată la aproximativ 350 de metri deasupra nivelului râului. Surprinşi să-l vadă pe exploratorul american, ţăranii i-au dat acestuia de mâncare şi, aflând că acesta caută o cetate veche, i-au spus că “puţin mai departe” va găsi ruinele unui oraş vechi.

Însoţit de un copil în vârstă de 11 ani, care cunoştea calea spre ruine, Bingham a continuat să urce pe munte, până când a ajuns la o amplă zonă terasată ce l-a făcut să înţeleagă că a descoperit un sit important al civilizaţiei incase. Exploratorul american a continuat să urce timp de două ore, până când a ajuns la “un labirint de ziduri mici şi mari, acoperite de junglă, ruinele unor clădiri construite din blocuri de granit decupate atent şi legate fără să se fi folosit ciment”. Bingham a rămas uimit de precizia şi măiestria pietrarilor incaşi şi de frumuseţea întregii structuri descoperite, fiind convins că descoperise “oraşul pierdut al Incaşilor”.

Profesorul de la Yale a făcut un inventar al tuturor structurilor descoperite, iar un an mai târziu s-a întors şi a efectuat excavaţii în situl arheologic, curăţând suprafaţa de copaci şi expunând lumii întregi frumuseţea citadelei. Pe parcursul lucrărilor, Bingham a descoperit mii de obiecte – printre care unelte de piatră, bijuterii şi ceramică – pe care le-a dus la universitatea Yale, cu acordul guvernului peruan. În ultimele decenii, autorităţile din Peru au ajuns să regrete acordul, susţinând că de fapt acesta stipula doar împrumutul temporar al artefactelor către Yale.

Peru a avut o dispută îndelungată cu instituţia de învăţământ americană, solicitând acesteia să returneze artefactele pe care Bingham le-a scos din ţară. Pentru a recupera obiectele ce aparţineau patrimoniului naţional, preşedintele i-a scris preşedintelui american Barack Obama, cerându-i să intervină pentru a facilita repatrierea obiectelor. În cele din urmă, peruanii au avut sorţi de izbândă, universitatea Yale returnând o parte din cele peste 5.000 de obiecte în martie anul acesta, inclusiv 370 de piese de muzeu ce vor fi expuse în Cusco.

În ultimii ani, cercetări efectuate de oameni de ştiinţă din Franţa şi Peru au arătat că aventurierul german Augusto Berns vizitase Machu Picchu cu 44 de ani înainte de Bingham. Chiar dacă exploratorul american nu a “descoperit” cu adevărat Machu Picchu, ruinele fiind cunoscute de ţăranii ce trăiau în zonă, el a fost prima persoană care a făcut cunoscut acest sit în întreaga lume, publicând detalii şi imagini din expediţia sa în 1913. De aceea, el este considerat “descoperitorul ştiinţific” al Machu Picchu.

Bingham s-a dedicat politicii, a devenit guvernator şi membru în Senatul SUA, iar după ce şi-a pierdut postul de senator ca urmare a unui scandal de corupţie, nefiind reales, a început să-şi povestească aventurile din America de Sud, intrând în conştiinţa populară graţie cărţilor sale. Deloc modest, acesta scria într-unul dintre volumele sale următoarele cuvinte: “Columb a fost cel care a făcut continentul american cunoscut lumii civilizate. În acelaşi sens, eu am «descoperit» Machu Picchu”.

Reputaţia sa de explorator s-a răspândit în întreaga lume, el fiind considerat unul dintre cei care au inspirat personajul hollywoodian “Indiana Jones”, conceput de George Lucas şi Steven Spielberg.

Ce reprezenta Machu Picchu

Imperiul Inca a fost fondat de un trib ce a trăit în apropierea oraşului Cusco în secolul al XII-lea. Membrii acestuia s-au răspândit pe o suprafaţă întinsă de-a lungul Anzilor, acoperind întreg teritoriul pe care se găsesc astăzi Ecuador, Bolivia şi Chile.

Capitala imperiului Inca era Cusco (Q’osqo în Quechua), nume ce înseamnă “buricul pământului”. Cusco era oraşul sfânt al incaşilor şi totodată centrul politic, militar şi cultural al imperiului. Din Cusco porneau toate drumurile ce făceau legătura între oraşele Imperiului, aici aflându-se reşedinţa împăraţilor incaşi.

Când a descoperit Machu Picchu, Bingham era ferm convins că a găsit Vilcabamba, oraşul construit de Manco Cápac drept ultim refugiu al incaşilor asupriţi de cuceritorii spanioli. Bingham se înşela; el descoperise şi adevăratul Vilcabamba, însă nu a realizat adevărata importanţă a sitului, considerând aşezarea prea simplă pentru a o cerceta în profunzime. Abia după moartea sa arheologii au confirmat faptul că Machu Picchu nu este Vilcabamba, astfel că Bingham nu a a aflat niciodată adevărul.

Faptul că Machu Picchu prezintă un singur stil arhitectural, similar cu cel al cetăţii Cusco, indică faptul întregul oraş a fost construit în acelaşi timp, nivelul de detaliu făcând puţin probabil ca aşezarea să fie ridicată în timp ce incaşii fugeau de asupritorii spanioli. De asemenea, numărul redus de terase destinate agriculturii sugerează că oraşul avea o populaţie mică şi că o bună parte din alimente provenea din Cusco.

De asemenea, pentru că Machu Picchu se află la mică distanţă de Cusco, la doar 3 zile de mers pe jos, într-un climat călduros, istoricii cred că această cetate era o reşedinţă folosită în timpul vacanţelor de împăratul Inca şi de servitorii săi. Pentru că se află la o altitudine mai joasă decât Cusco şi este situată pe o culme muntoasă în apropierea bazonului Amazonian, cetatea Machu Picchu avea parte de o iarnă mai blândă, cu un climat mai umed şi mai cald.

Această ipoteză este susţinută de faptul că în Machu Picchu nu au fost descoperite morminte elaborate, tipice conducătorilor incaşi, fapt ce sugerează că membrii familiei regale incase nu locuiau aici pentru perioade lungi.

Pentru că nu au descoperit nici un artefact spaniol, arheologii au concluzionat că Machu Picchu a fost abandonat de incaşi în preajma momentului cuceririi imperiului Inca de către spanioli.

Istoricii cred că cel de-al nouălea împărat al Regatului Cusco şi totodată fondatorul Imperiului Inca, Pachacútec, a fost cel care a comandat construirea complexului de la Machu Picchu, acest lucru petrecându-se în jurul anului 1450.

Pentru că incaşii nu foloseau roata, rămâne un mister modul în care au reuşit să urce pe această colină pietrele masive de granit folosite înconstrucţie. Majoritatea arheologilor consideră că acestea au fost împinse de sute de muncitori de-a lungul unui plan înclinat.

Citadela era împărţită în 3 secţiuni: una sacră, în care se găseau temple închinate zeului-soare, Inti, o zonă rezidenţială destinată claselor inferioare şi o zonă rezidenţială destinată preoţilor şi nobilimii.

Inti era cel mai important zeu al incaşilor, care credeau că împăraţii sunt descendenţii direcţi ai acestuia. Pentru multă vreme s-a crezut despre Machu Picchu că era o zonă cu o însemnătate spirituală importantă pentru incaşi, însă cele mai recente cercetări arată că religia nu constituia principalul rol al aşezării.

Concluzia arheologilor este că Machu Picchu reprezenta o reşedinţă a clasei conducătoare a Imperiului Inca, care se muta aici temporar împreună cu câteva sute de servitori. Majoritatea lucrătorilor erau olari, pietrari, bijutieri pricepuţi în prelucrarea aurului şi argintului, ţesători şi alţi meşteşugari. Cercetările istoricilor indică faptul că aceşti meşteşugari erau aduşi la Machu Picchu din toate colţurile imperiului, având parte de o viaţă bună în această cetate-staţiune.

Timp de o sută de ani, Machu Picchu a constituit destinaţia de vară a clasei conducătoare incase, fiind echivalentul unei staţiuni de lux din care aceştia continuau să desfăşoare activităţile de conducere a imperiului.

Arhitectura cetăţiii este impresionantă, templele, terasele destinate agriculturii, apeductele şi grădinile integrându-se perfect în mediul înconjurător. Interesul faţă de natură se reflectă în clădiri şi în instrumentele astronomice ce reflectă mişcările celeste ale soarelui în timpul solstiţiilor anuale.

Colina pe care incaşii au ales-o pentru a construi Machu Picchu oferă o panoramă superbă atât asupra vârfului Putucusi, considerat şi astăzi sacru de către localnicii din zonă, cât şi asupra naturii înconjurătoare. Şansa de a trăi în mijlocul unui peisaj superb prezenta însă costuri ridicate, aşa că locuitorii din Machu Picchu depindeau de resursele trimise din Cusco.

Cetatea nu a avut o viaţă lungă: aceasta nu a fost locuită nici măcar 100 de ani, oraşul fiind abandonat în jurul anului 1530, odată cu supunerea civilizaţiei Inca de către conchistadorii spanioli.

Machu Picchu astăzi şi problemele de conservare

Inclus pe lista Patrimoniului Mondial de către UNESCO în 1983, Machu Picchu atrage un număr din ce în ce mai mare de turişti în fiecare an. “Machu Picchu are pentru Peru aceeaşi însemnătate pe care o au piramidele în Egipt”, spune Luis Lumbreras, fost conducător al Institutului Naţional de Cultură.

În cea mai mare parte a secolului al XX-lea, Machu Picchu nu a fost vizitat de prea mulţi turişti, costurile pentru a ajunge într-un loc atât de îndepărtat fiind extrem de mari. Începând cu anii 1980 şi continuând până în 1999, turiştii au avut încă un motiv pentru a evita zona: un conflict între gherilele maoiste Sendero Luminoso şi guvernul peruan.

Cu toate acestea, în anul 1991 aproximativ 77.000 de turişti au vizitat Machu Picchu. După încheierea conflictului intern, numărul turiştilor a crescut de aproximativ 10 ori în ultimul deceniu, în 2009 vizitând cetatea incasă mai mult de 800.000 de oameni.

În ianuarie 2010, calea ferată ce leagă citadela de Cusco a fost distrusă de inundaţii, turiştilor fiindu-le imposibil să poată ajunge la sit timp de luni bune, fapt ce a generat pierderi de zeci de milioane de dolari. De aceea, anul trecut doar 700.000 de turişti au vizitat situl, însă pentru anul acesta se estimează un număr de un milion de vizitatori.

Acest lucru nu este văzut cu ochi buni de către oficialii UNESCO, îngrijoraţi de efectul pe care un număr atât de mare de vizitatori îl poate avea asupra sitului arheologic. Aceştia au cerut autorităţilor locale să limiteze numărul de persoane ce pot vizita într-o zi Machu Picchu la 1.800. În clipa aceasta, limita impusă de oficialităţi este de 2.500 de vizitatori.

O altă problemă o reprezintă autorităţile locale, pentru care nu primează întodeauna interesul arheologic şi istoric. “Autorităţile din zonă nu ştiu ce este UNESCO, nu înţeleg ce înseamnă o zonă protejată”, susţine Fernando Astete, directorul Parcului Arheologic Machu Picchu.

În anul 2000, oficialităţile au permis unei companii producătoare de bere să filmeze o reclamă în cetate. În timpul filmărilor, un braţ al unei macarale s-a prăbuşit peste Intihuatana, o piatră incasă sacră folosită în timpul festivalurilor pentru adorarea celei mai importante zeităţi, zeul-soare Inti, şi care era totodată un instrument ştiinţific ce indica mişcările lunii, solstiţiile şi echinocţiile. Piatra a fost afectată, fiind ciobită în partea superioară, însă autorităţile au continuat să permită accesul carelor de filmare în Machu Picchu, singura consecinţă a evenimentului fiind condamnarea la 6 ani de închisoare a cameramanului vinovat. Recent, oficialităţile locale au autorizat filmarea unor scene de dans pentru Enhiran, un film de la Bollywood.

Cum ajungem la Machu Picchu?

Condor Airlines zboară pe ruta Bucureşti-Lima cu escale la Frankfurt, Santo Domingo şi Panama City. Zborul de la Lima la Cusco e operat de LAN Airlines. Puteţi descoperi şi alte opţiuni pe Flaps.ro.

Odată ajunşi în Cusco, va trebui să luaţi luaţi trenul. Majoritatea călătorilor optează pentru o călătorie până la Aguas Calientes (orăşel cunoscut şi sub numele de Machu Picchu Pueblo), călătoria de-a lungul celor 112 kilometri parcurgând un peisaj spectaculos. Există trei trenuri turistice spre Aguas Calientes, în funcţie de gradul de confort pe care îl doriţi, cel mai ieftin costând aproximativ 50$ pe segment. Trenul de lux poartă numele lui Hiram Bingham, iar o călătorie costă aproximativ 350$ pe segment, tarif ce include două mese şi un ghid care vă va însoţi în vizita prin Machu Picchu.

Din Aguas Calientes va trebui să luaţi un autobuz până la intrarea în Machu Picchu. Drumul durează doar 15 minute, însă vi se va părea cu siguranţă mai lung datorită serpentinelor care compun ruta.

Dacă preferaţi să mergeţi pe jos, urcuşul până la Machu Picchu durează aproximativ o oră. Poate vă aşteptaţi la o plimbare uşoară, însă nu este, mai ales dacă nu v-aţi obişnuit cu cantitatea redusă de oxigen din aer la această altitudine. Pentru a rezista mai bine condiţiilor climatice, localnicii mestecă frunza de coca şi beau ceaiuri din această plantă.

Dacă aveţi spirit de aventură, puteţi lua trenul doar până la Ollantaytambo, la 82 de kilometri de Cusco, iar de acolo puteţi porni în explorarea regiunii la pas. Călătoria pe Camino del Inca (Calea Incaşilor) este preferată de mulţi turişti, cei 43 de kilometri ce despart Ollantaytambo de Machu Picchu constituind o experienţă unică. Atenţie, însă: nu puteţi parcurge acest traseu decât ca parte a unui grup organizat de o agenţie de turism locală. Această măsură a fost luată după ce s-a constatat că anual în urma celor 75.000 de turişti ce călătoreau pe această rută rămâneau prea multe gunoaie care afectau mediul înconjurător.

Pentru că nu trebuie să rataţi răsăritul la Machu Picchu, este obligatoriu să trageţi peste noapte la unul dintre hotelurile din zonă. De asemenea, acest lucru vă va permite să exploraţi mai pe îndelete ruinele cetăţii incase, evitând aglomeraţia.

Când să vizităm Machu Picchu?

Între lunile noiembrie şi martie, adică în anotimpul ploios, veţi avea parte de precipitaţii în fiecare zi şi nu vă veţi putea bucura de răsăritul de soare, Machu Picchu fiind învăluit de nori dimineaţa. De aceea, cei mai mulţi turişti vizitează cetatea incasă între lunile mai şi octombrie. Un vârf de vizitatori se înregistrează şi cu ocazia celor două solstiţii anuale (20/21 iunie şi 21/22 decembrie), când mii de curioşi vin să vadă cum soarele se aliniază perfect cu fereastra Templului Soarelui, luminând un altar de piatră situat în centrul încăperii. Clădirea avea un rol spiritual, fiind dedicată venerării zeului Inti.

Numărul crescând de turişti îi îngrijorează pe specialişti, mulţi temându-se că Machu Picchu îşi va pierde aspectul unic, cetatea fiind unul dintre cele mai bine conservate monumente pre-columbiene. Şi comunitatea arheologică a tras un semnal de alarmă, mulţi specialişti considerând că această bijuterie arhitectonică nu va rezista în timp dacă autorităţile nu vor lua măsuri. “În 10 ani, valea aceasta va fi un imens parc de distracţii, un fel de Disneyland”, avertizează Jose Canziani, un specialist în arheologie de la Universitatea Catolică din Lima.

Aşadar, dacă doriţi să descoperiţi citadela incasă în forma ei originală, cât încă nu este afectată iremediabil de miile de turişti ce o vizitează zilnic, grăbiţi-vă!

sursa . descopera.ro

In secolul al VI-lea i.Hr. regele Nabucodonosor din Babilon a cucerit Ierusalimul, distrus templul si a dus in exil cele mai importante familii, inclusiv pe cele ale preotilor care serveau in templu. In toata perioada exilului, care a durat aproximativ 50 de ani, nu au putut fi savarsite riturile, deoarece credinta nu permitea ca un templu sa fie construit pe un alt pamant decat cel al Ierusalimului, Tara Sfanta.
La incheierea exilului, sub protectia regilor persani, a fost construit cel de-al doilea templu, care a fost distrus in anul 70 d.Hr., de catre armata romana. Acest eveniment a amplificat fenomenul mai vechi al diasporei, multi evrei fiind obligati sa se refugieze in Europa sau in Nordul Africii, fenomen care a continuat si in Evul Mediu.
In toata perioada talmudica, era un singur rabin care nu sa casatorit. ben azzai zicea ca motivul este ca sufletul lui este indragostit numai de torah. O nevasta, zicea el, ar fi o distractie pentru studile sale. el a fost criticat de toti contemporani sai.
In afara Tarii Sfinte, comunitatile evreiesti au fost indrumate spiritual de catre rabini. Pe baza opiniilor rabilor s-a realizat unificarea riturilor din diferitele comunitati din diaspora, prin dezvoltarea Misnei, colectie de legi rabinice, si a Talmudului, comentariu la Misna. Talmudul a contribuit la adaptarea comunitatilor iudaice la conditiile sociale si politice foarte variate in care traiau, ajutandu-le in acelasi timp sa-si pastreze identitatea lingvistica si religioasa.
Sinagogile, aparute inca din timpul exilului babilonian, ca locuri de studiu si de cult, au contribuit in perioada medievala la cresterea prestigiului rebinilor.

Supus persecutiilor in Europa Occidentala, iudaismul medieval a beneficiat, de regula, de toleranta musulmanilor. Perioada stapanirii musulmane in Spania, de exemplu, a reprezentat o adevarata „varsta de aur” pentru evreii de aici, ai caror conducatori au jucat rolul de intermediari intre culturile araba islamica si crestina….

Generalitati

Pentru persoanele care sufera de diabet, scaderea in greutate poate insemna renuntarea la injectiile cu insulina si la alte medicamente. Construirea unui plan bun de pierdere in greutate pentru o persoana cu diabet se va face impreuna cu un expert. Nu exista nici o urma de indoiala: persoanele cu diabet zaharat tip 2, care sunt supraponderale, daca pierd din kilograme vor avea un nivel mai scazut al glicemiei, o sanatate mai buna si se vor simti mai bine.

Dar inainte de a respecta acest plan, este important ca pacientul sa colaboreze bine cu medicul – deoarece in timpul dietei, glicemia, nivelul de insulina si medicatia trebuie urmarite cu atentie. Este important sa nu se faca nici o greseala, se sa urmeze calea corecta: indiferent de greutatea unui pacient, glicemia va scadea chiar daca acesta va slabi doar cateva kilograme. Unele studii au demonstrat ca o combinatie intre dieta si exercitii fizice reduce riscul de aparitie al diabetului cu 58%. Acestea au inclus persoane supraponderale si care aveau o glicemie marita, dar nu atat de crescuta pentru a se putea pune diagnosticul de diabet.

A fost o antilopă duiker zveltă, puternică, iute şi mereu cu simţurile în alertă. A făcut cinste pe deplin speciei sale. A scăpat din nenumărate încercări ale Morţii. A păcălit haitele de câini sălbatici africani. I-au şuierat pe lângă urechi, de multe ori, săgeţile şi lăncile zvelte ale vânătorilor Masai. A fost cât pe ce să fie ucisă de glonţul perfid al omului alb. A fugit la timp din faţa pitonului de stâncă. A sărit peste pietrele ascuţite lăsându-l pe leopard cu ochii în soare. A auzit la timp şuierul tăios al aerului prin aripile uriaşei acvile marţiale, lansată în picaj asupra ei. Ca o ironie a sorţii (iată că există şi la animale), mica antilopă a alunecat pe piatră udă într-o zi nefastă. Nu a murit pe loc. Ar fi fost mai bine să fie aşa…

A rămas, în schimb, cu un picior beteag, suspendată între două stânci.

Atunci au venit ele…

Ar fi fost de mii de ori mai bine că mica antilopă să fi sfârşit sub colţii leopardului, ghearele acvilei, strânsoarea pitonului sau armele omului.

Moartea ar fi venit, milostivă, într-o clipită. În schimb, a avut parte de chinurile iadului. Milioane de făpturi minuscule. Milioane de guri neostoite muşcau milioane de bucăţi infime din trupul său tremurand spasmodic. Când au sfârşit, nu au mai rămas decât oasele. Uriaşa hoardă de mici demoni carnivori s-a pus din nou în mişcare.
Mereu flămândă.
Mereu neliniştită.
Fără frică de nimic,
Ele sunt siafu.
Cele mai periculoase şi temute furnici din lume…

Cei mai răi dintre cei mici

Din punct de vedere ştiinţific, furnicile – toate insectele care intră sub titulatura foarte generală de “furnici” -, aparţin ordinului Hymenoptera şi sunt strâns înrudite cu viespile şi albinele. Pe baza descoperirilor paleontologice, se crede că primele furnici au apărut pe scena istoriei naturale cândva în perioada Cretacicului, când Pământul era încă stăpânit de dinozauri. Entomologii cred că furnicile au evoluat treptat din viespi, adaptandu-se de minune habitatului terestru.

Aşa mici şi insignifiante cum par la prima vedere, furnicile ne dau clasă în multe privinţe. Există voci autorizate care susţin chiar că micile vietăţi din muşuroaie ne vor succeda în rolul de specie dominantă pe Terra, după ce omul, în nesăbuinţa sa, va provocă războaie şi cataclisme ecologice care-i vor grăbi dispariţia ca specie.

Furnicile sunt, probabil, grupul de animale cu cel mai mare succes din istoria şi prezentul Terrei. Sunt, de departe, cele mai inteligente insecte şi au colonizat, în timp, toate continentele, cu excepţia Antarcticii. De fapt, la nivel de nişă ecologică, micile vietăţi au rolul unui imens “superorganism”, adică acţionează concertat, în număr foarte mare, având ca singur ţel beneficiul coloniei din care fac parte.

Societatea furnicilor este alcătuită din divizii specializate, care acţionează armonios, iar activitatea lor comună se asemăna într-o mare măsură cu cea din societăţile umane.

Sunt incredibil de multe la nivel planetar.

Dacă comparăm greutatea comună a celor aproximativ 7 miliarde de oameni, cât suntem în prezent, cu greutatea tuturor furnicilor de pe Terra, greutatea măruntelor insecte o depăşeşte pe cea a oamenilor de 15 ori.

Entomologii din cadrul Universităţii Harvard au reuşit, până la ora actuală, să catalogheze şi să identifice peste 12.000 specii de furnici.

Din tot noianul acesta de specii, fiecare cu adaptările şi particularităţile specifice, se desprind un număr de 5 mini-bestii carnivore, a căror periculozitate depăşeşte orice imaginaţie. Furnicile ucigaşe în cauză sunt, de fapt, prădători alfa în propriile habitate. Atacă, în grupuri mari, orice animal care le deranjează muşuroiul sau le iese în cale atunci când foamea le mână în peregrinări nesfârşite.

Cele 5 furnici de coşmar nu sunt o teroare continuă doar pentru speciile care au nenorocul să le fie prăzi, ci chiar pentru om sau pentru ecosistemele pe care le invadează, uneori din greşeala omului.

Furnicile-de foc-muşcă dureros şi atacă în grupuri mari. Furnicile argentiniene distrug orice altă specie concurentă din habitatul lor. Furnicile-bulldog din Australia provoacă şoc anafilactic în urmă muşcăturilor extrem de dureroase şi au o agresivitate neobişnuită. Furnicile-glonţ din Amazonia merită titlul de insecta cu cea mai dureroasă muşcătură, atacul lor provocînd o senzaţie ce atinge 4.0+ unităţi pe “Scala Durerii” Schmidt.

Însă niciuna dintre speciile enumerate mai sus nu se compară cu atrocele siafu, furnicile africane care nu se tem nici de om, nici de elefanţi, nici de lei sau de leoparzi.

Oamenii de ştiinţă care le-au descris prima data le-au numit Dorylus, până în prezent fiind identificate peste 60 de specii aparţinând acestui gen.

Dintre acestea, specia Dorylus acutus este cea mai mare, mai puternică şi mai agresivă specie de siafu – regina reginelor între furnici şi spaima ascunsă a Africii.

Fără scăpare!

Cu toate că arealul unor specii de furnici Dorylus se întinde până în Asia, specia D. acutus este restrânsă doar la continentul african. Băştinaşii vorbitori de limbă swahili i-au spus siafu, ceea ce s-ar traduce aproximativ – dar foarte sugestiv – prin “spiritele rele care vin din flăcări”.

E o denumire cum nu se poate mai potrivită pentru coloanele imense de furnici care pun pe fugă lei, elefanţi şi chiar depopulează regiunile prin care îşi continuă marşurile macabre.

Siafu trăiesc în cele mai mari colonii pe care le dezvoltă vreo specie de insectă din lume. Când prăzile se împuţinează, sau seceta ori inundaţiile excesive le deranjează, siafu părăsesc muşuroaiele şi pornesc în coloane flămânde în căutarea unor prăzi potenţiale. O colonie medie adună circa 20 milioane de soldaţi necruţători. Coloniile mari, care pot depopula sate întregi, depăşesc 50 milioane de furnici siafu, practic înnegrind drumurile prin numărul lor. Arealul lor se întinde în toată Africa, la sud de Deşertul Sahara, cele mai multe trăind în Africa de vest, bazinul fluviului Congo şi savanele Africii de est.

Trăiesc nestânjenite în savane, munţi şi jungle. Nu le opreşte nicio formă de relief sau biotop. Coloanele lor nesfârşite se vor apăra cu mare curaj împotrivă oricărui pericol întâlnit în cale. Atât de mare este înverşunarea lor, încât într-un caz documentat în anii 1970, au atacat inclusiv soldaţii ascunşi într-un tanc, trimis de armata kenyană să protejeze un sat aflat în calea nesăţioşilor războinici cu armură de chitină!
Coloanele lungi nu se tem de nimic. În timpul peregrinărilor, exemplarele mici merg în mijlocul coloanei, încadrate pe ambele laturi de către puternicele furnici soldat. În cazul unui atac neaşteptat, războnicii se regrupează într-un soi de tunel, prin care permit retragerea furnicilor lucrătoare şi a reginei. Toate speciile de furnici siafu sunt oarbe, indivizii unei colonii comunicând între ei prin intermediul substanţelor odorante numite feromoni.

Toate furnicile lucrătoare şi soldaţi dintr-o colonie de siafu sunt femele sterile. La fel ca la majoritatea speciilor de furnici, numai o singură femelă din colonie, respectiv regina, este capabilă de reproducere. În sezonul împerecherii, intră în scenă şi masculii de siafu, denumiţi în limba engleză sausage flies (“muşte-cîrnat” s-ar traduce numele, deşi nu sunt muşte; iniţial, se crezuse că e vorba de insecte dintr-o altă specie decât furnicile Dorylus, pentru că aceşti masculi nu prea arată a furnici, iar numele de cîrnat îl datorează formei specifice a abdomenului). Aceştia au ca singură funcţie reproducerea. Când o colonie de siafu întâlneşte un mascul, ferocele femele războinice se năpustesc asupra sa şi îi retează aripile, pentru ca bietul mascul să nu încerce vreo evadare. Astfel imobilizat, este transportat urgent în muşuroi, unde este prezentat reginei virgine. Masculul, redus la rolul de sclav sexual, este forţat să fertilizeze regina. Imediat după încheierea sezonului de împerechere, nevolnicul mascul moare.

Ceasul său biologic şi programarea genetică au sunat sfârşitul. După trista ieşire din scenă a partenerului sexual luat ostatic, regină intră într-fază în care depune aproape în continuu ouă – 1-2 milioane în fiecare lună. Populaţiile speciei siafu sunt împrospătate continuu cu noi şi noi războinici necruţători. S-a constatat că furnicile siafu au cel mai mare impact asupra mediului înconjurător în care trăiesc, comparativ cu orice altă specie de animale, fie chiar mamifere mari. Numai oamenii exercită o presiune asupra mediului mai mare decât cea provocată de impactul primejdioaselor siafu.

Ucigaşii de oameni

Odată ce foamea stârneşte pribegia, siafu ascultă parcă de o poruncă străveche a speciei. Încetează brusc orice activitate şi îşi părăsesc muşuroiul cu tot cu ouă, larve, nimfe şi regină. Se aliniază ordonat una în spatele celeilalte şi se ghidează după contactul fizic şi semnalele chimice recepţionate de la furnicile din faţă. “Lava” vie se mişcă lent, dar sigur. În jur, toate vietăţile intră în panică. Niciun animal nu este în siguranţă. Animalele prea mari ca să fie ucise de siafu se tem totuşi de muşcăturile dureroase ale “roiului” pedestru. Muşcătura de siafu este insuportabilă chiar pentru un elefant, rinocer sau bivol.
Lista lor de bucate este enormă. Cele mai periclitate sunt insectele. Dacă întâlnesc în calea lor alte specii de furnici, termite sau alte insecte, orice rezistenţă este inutilă.

Inamicii nu sunt doar învinşi, ci devoraţi de hoarda oarbă şi flămândă. Dacă întâlnesc în cale un muşuroi de termite, acele insecte au parte de o soartă cruntă. Marea parte a soldaţilor-termite sunt devoraţi pe loc, în timp ce o parte sunt cruţaţi de siafu pentru a fi transformaţi în provizii vii. Chiar aşa !Termitelor supravieţuitoare le sunt retezate picioarele şi sunt transportate sub ca rezerve de hrană pentru următorul popas, când siafu trebuie să mănânce.

Alte animale mici precum şopârle sau şerpi, şoareci şi şobolani sau alte rozătoare, care au avut ghinionul de a nimeri în faţă tăvălugului devorator, dispar într-o clipită. În urma trecerii coloanei de siafu, nu mai rămân decât oasele învinşilor. Nici animalele mai mari care sunt rănite sau în incapacitate de a fugi, nu scapă de o soartă asemănătoare. Au fost documentate cazuri în care maimuţe sau antilope rănite au fost consumate încet şi metodic de către războnicii orbi şi pururea nesătui. În zonele unde trăiesc siafu, băştinaşii nu îşi ţin niciodată câinii legaţi. Au existat situaţii tragice în care un câine aflat în lanţ a fost curăţat de carne în câteva ore, stăpânii nemaigăsind dimineaţa decât cuşca goală, lanţul, zgarda şi scheletul prietenului patruped. La fel se comportă şi dacă dau peste un coteţ de găini.

Din nefericire au fost raportate şi cazuri în care furnicile au devorat copii mici, lăsaţi în leagăn nesupravegheaţi de părinţi, precum şi cazuri în care siafu intră în case şi atacă persoane cu handicap, rănite sau prea bătrâne pentru a fugi.

Siafu prezintă şi capacitatea de a înţepa precum viespile, dar cea mai periculoasă armă din arsenalul lor sunt fălcile imense. Adevărate instrumente ale morţii, fălcile de siafu sunt mai mari decât ale oricărei furnici. În plus, au o forţă incredibilă. Pot străpunge pielea umană aproape fără efort. Muşcătura este foarte dureroasă, siafu înfigându-şi adânc cele două fălci, şi este atât de puternică încât, odată ce o furnică siafu a muşcat din pradă, nimeni şi nimic nu o poate desprinde. Poţi rupe în două trupul unui soldat siafu şi tot nu îşi va desprinde fălcile, acestea rămânând înfipte în carnea victimei.

În Africa de est, băştinaşii le folosesc să îşi coasă de urgenţă rănile. Când moran-ii, (războnicii triburilor Maasai) se taie accidental sau sunt răniţi în luptă, aceşti bravi luptători îşi cos literalmente rănile cu soldaţi siafu! Prind câteva şi pun furnicile să muşte cu fălcile ambele laturi ale rănii. Apoi rup capul furnicii şi rana a fost suturată în stil african !

Rana rămâne astfel “prinsă în copci” timp de mai multe zile, până când se cicatrizează, iar fălcile pot fi desprinse – nu fără dureri, desigur – cu ajutorul unui cuţit.

Circulă relatări conform cărora, în trecut, în perioada confruntărilor sângeroase dintre triburile africane, învinşii în lupte sau prizonierii aveau parte de un sfârşit cumplit, mai groaznic decât orice tortură medievală. Nefericiţii erau legaţi şi aruncaţi în faţa coloanei de siafu. Oamenii mureau în chinuri de neimaginat, fiind decupaţi milimetric, bucăţică cu bucăţică, de fălcile furnicilor siafu, până când erau atinse organele vitale şi bieţii prizonieri îşi găseau, în sfârşit, liniştea în moartea izbăvitoare de dureri. Din nefericire, astfel de execuţii înfiorătoare au fost raportate şi în timpul confruntărilor relativ recente dintre etniile hutu şi tutsi din Rwanda şi Zair.

Singura scăpare a băştinaşilor africani din faţa milioanelor de siafu puse pe fapte este fugă. Spre norocul oamenilor, siafu se deplasează lent, furnicile cercetând încet şi pe îndelete fiecare centimetru de traseu, în speranţa descoperirii unei potenţiale prăzi. În acest mod, siafu se deplasează doar cu 20 metri într-o oră.

Singurul mijloc prin care puteau fi oprite era prin intermediul aruncătoarelor de flăcări. Metoda a fost însă abandonată dintr-un motiv evident: odată cu arderea furnicilor, se propagau mari incendii de vegetaţie în savană sau junglă, incendii care provocau mult mai multe pagube decât trecerea convoiului de siafu.

Astăzi, cel puţin în unele părţi din Africa, se pare că omul a pierdut titlul de specie dominantă.

Oare viitorul va aparţine funicilor siafu?

sursa . descopera.ro

Deşi trăim sub lumina lui de când am apărut pe lume – ca specie -, deşi îl studiem de mii de ani, iar în ultimele decenii am inventat şi pus la treabă câteva unelte foarte performante pentru a-l cerceta, suntem încă foarte departe de a şti totul despre el. Steaua noastră, cea care ţine în viaţă tot ceea ce trăieşte pe Terra, e încă plină de taine. Strămoşii noştri îl venerau în cadrul unor culte cu ritualuri complexe; noi îl studiem cu instrumente astronomice de mare precizie, înregistrând mereu noi şi noi date despre el. Cel mai adesea, pare la fel dar, uneori, stranii fenomene naturale, implicând lumina solară şi fel de fel de însuşiri ale Pământului şi ale păturii de aer din jurul acestuia, ne aduc aminte cât de complexă e lumea în care trăim. Chiar dacă ştiinţa a explicat aceste fenomene, aura lor de mister e la fel de fascinantă şi acum ca şi în urmă cu mii de ani. Iată, in imagini, cinci astfel de apariţii tulburătoare – magnifice scenografii construite de natură în jurul Soarelui.

Parhelion

Uneori, pe cer apar, pe lângă Soare, alte pete luminoase, cu lumină albă sau colorată, strălucind cu diferite intensităţi şi despre care nu ştim ce sunt şi de unde vin. Sunt parhelia (pluralul cuvântului parhelion, care denumeşte una dintre aceste pete de lumină) sau sori falşi.

Cauza care produce aceşti sori falşi este trecerea luminii prin aerul încărcat cu cristale fine de gheaţă. Uneori e vorba despre cristale plate, de formă haxagonală, din nori cirrus aflaţi în straturile înalte şi reci ale atmosferei; alteori, când temperatura e foarte scăzută, poate fi vorba despre interacţiunea luminii nu cu gheaţa aflată la mare înălţime, ci cu cea aflată în apropiere de pământ, sub forma unor nori joşi, compuşi din cristale foarte fine de gheaţă, numite “praf de diamant”. Cristalele de gheaţă acţionează ca nişte prisme transparente, deviind razele solare care trec prin ele.

Consemnate de învăţaţi antici precum Aristotel şi Seneca, menţionate ulterior în diverse cronici europene (uneori fiind interpretate într-un sens religios), apoi folosite chiar în opere de ficţiune (cărţi, filme) aceste apariţii rămân impresionante pentru oameni, chiar dacă acum se ştie că e vorba despre un fenomen natural, pe care ştiinţa l-a explicat.
Adesea, sorii falşi apar câte doi, simetric, de o parte şi de alta a soarelui, pe circumferinţa unui halou (vezi mai jos).

Haloul solar

Un cerc în jurul soarelui, uneori irizat în culorile curcubeului – acesta e haloul, datorat tot interacţiunii dintre lumina solară şi cristalele fine de gheaţă din nori de tip cirrus, aflaţi la 5-10 km înălţime. Cristalele se comporta ca nişte prisme şi oglinzi minuscule, în număr de miliarde, iar spectacolul este dat de fenomene optice precum reflexia şi refracţia luminii în cristalele de gheaţă, precum şi de dispersia care produce descompunerea luminii în cele 7 culori ale spectrului – efectul de curcubeu.

Stâlpul solar

Cel mai adesea acest fenomen apare la răsărit sau asfinţit, când soarele e jos, aproape de orizont. Priveliştea e destul de impresionantă – un stâlp de lumină ce pare că se înalţă de-a dreptul din Soare.

În realitate, coloana de lumină e mult mai aproape de privitor decât de Soare, de vreme ce efectul e dat de reflexia luminii pe cristale de gheaţă din atmosfera terestră, cristale care, în acest caz, au feţe aproximativ paralele şi orizontale.

Stâlpi luminoşi (în acest caz nu-i mai numim solari) pot să apară şi în dreptul Lunii, iar uneori chiar în dreptul unor corpuri de iluminat de exterior, cu condiţia să existe în aer cristalele de gheaţă de forma potrivită.

Raza verde

Acesta e un fenomen foarte complex – sau, mai degrabă, un efect datorat unui complex de fenomene. E foarte rar observat şi nu e de mirare că eroii povestirii lui Jules Verne Raza verde au străbătut Pământul ca să-l vadă.

O clipă după ce Soarele a apus sau cu o clipă înainte de a răsări, apare pe cer, în dreptul lui, o scurtă strălucire verde – o culoare neobişnuită, nu prea des asociată cu soarele, la care ne gândim mai ales în “termeni” de galben, portocaliu şi roşu.

Poate să arate ca o mică pată de lumină verde pe cer, durând doar o secundă-două, sau ca o scurtă fulgerare, ca o rază verde pornind din Soare…

Cel mai interesant lucru e faptul că are loc când Soarele nu e vizibil, când se află sub linia orizontului – dar efectul e dat tot de lumina lui.

De fapt, razele verzi constituie un grup de fenomene, care pot avea cauze diferite. Apariţia razelor verzi este asociată şi cu mirajul astronomic – un fenomen optic caracterizat prin devierea traiectoriei luminii astfel încât aceasta produce imagini multiple sau distorsionate ale obiectelor astronomice.

În general, e vorba despre refracţia luminii solare prin straturile atmosferei; acestea se comportă ca o prismă, ce deviază traiectoria razelor luminoase, curbându-o uşor, în aceeaşi direcţie ca şi curbura Pământului. Lumina cu frecvenţe mai mari (albastră/verde) deviază (se curbează) mai mult decât cea din gama galben-oranj-roşu, aşa că, la asfinţit, de exemplu, radiaţia albastră & verde de la marginea superioară a discului solar rămâne vizibilă încă puţin timp după ce radiaţia oranj/roşie a dispărut sub orizont, ascunsă de curbura Pământului.

Lumina albastră, datorită particularităţilor sale, suferă o difuzie mai puternică, fiind împrăştiată în toate direcţiile prin interacţiunea cu moleculele de oxigen şi azot din aer; atunci, ceea ce rămâne vizibil, ultima amintire luminoasă a Soarelui care a apus este o sclipire verde.

Pentru a o vedea, e necesar să existe anumite condiţii (orizont degajat, cer limpede, presiune atmosferică ridicată, care determină o densitate mai mare a aerului), în care straturile de aer au un efect de amplificare a efectului, astfel încât el să rămână vizibil cîteva clipe.

Totuşi, raza verde e atât de fugară, încât e foarte greu de surprins cu privirea şi trebuie să fim recunoscători câtorva astronomi şi fotografi pentru răbdarea de a fi pândit acest moment magic şi de a-l fi “captat” într-o fotografie, ca să-l putem vedea şi noi. Imaginile de mai sus au fost realizate la Observatorul European Austral din La Silla, Chile, în anul 2005.

Inelul cu diamant

E un fenomen observat în cursul eclipselor totale de Soare, cu o clipă înainte ca Soarele să fie complet acoperit de Lună sau în prima clipă când începe să iasă de sub umbra acesteia. La marginile discului solar mai “scapă” câteva pete de lumină, ca nişte mărgele strălucitoare. Sunt aşa-numitele mărgele Bailey (după numele astronomului britanic care a observat cel dintâi fenomenul, în 1836.)

Cauza este relieful accidentat al Lunii; suprafaţa acesteia este plină de denivelări – cratere, văi, munţi – aşa că marginea discului Lunii, deşi pare netedă de la distanţa de la care o privim noi, în realitate are multe “ştirbituri” şi ieşituri. Iar ştirbiturile sunt cele care permit luminii solare să “scape”, ici-colo, pe lângă discul lunar, rezultând strălucitoarele mărgele Bailey.

Mai spectaculos e cazul în care, timp de o clipă, o singură astfel de “mărgea”, mai mare, apare pe circumferinţa Soarelui acoperit de umbra Lunii – acesta e efectul numit “inelul cu diamant”, unul dintre cele mai spectaculoase din timpul eclipsei solare totale.

sursa . descopera.ro

Salut! Eu sunt Pulex iritans, cel puţin aşa m-au botezat oamenii de ştiinţă. Ştiu că vă vine să râdeţi, deoarece numele este în latină şi are, pe undeva, o rezonanţă hilară pentru voi. Reţineţi, totuşi, că sunt printre cei mai periculoşi paraziţi externi. Şi vă asigur că nu v-aţi dori să mă cunoaşteţi când mi-e foame… Senzaţiile neplăcute de iritaţii şi mîncărimi ar trebui să fie ultima ultima voastră grijă. Strămoşii mei v-au transmis de-a lungul istoriei zeci de maladii mortale (asta aşa, ca o scurtă paranteză). Dacă treceţi de sila şi teama pe care v-o provoc, mă veţi descoperi în întreaga mea ”splendoare”. Sunt sigur că după ce veţi parcurge acest articol, veţi şti cine sunt, ce fac, de ce fac, şi, din nefericire pentru noi, şi cum să scăpaţi în mod eficient de mine şi de neamurile mele.

Asta e viaţa. Care pe care. Aşa, ca între paraziţi…

Sub lupă

Alături de păduchi, ploşniţe şi căpuşe, puricele face parte dintre adevăraţii “vampiri” ai lumii vii, lăsând cu mult în urmă alte făpturi, precum liliacul-vampir din America de Sud.

Dintre toate artropodele care parazitează organismul uman, puricii sunt probabil cele mai celebre, deşi, ca periculozitate, sunt pe undeva la egalitate cu căpuşele. (Aici, o precizare: puricii sunt insecte, dar nu şi căpuşele; acestea fac parte din clasa arahnidelor, fiind mai degrabă înrudite cu păianjenii, având, ca şi aceştia, opt picioare, nu şase cum au insectele.)

Istoric vorbind, nimeni nu ştie cu siguranţă momentul în care drăcoasele insecte mici şi negricioase au apărut în arena evoluţiei. Bazându-se pe faptul că cele peste 2.000 specii de purici din prezent se hrănesc exclusiv cu sângele mamiferelor şi al păsărilor, entomologii avansează ideea că aceste insecte hematofage s-au dezvoltat odată cu apariţia vieţuitoarelor cu sânge cald, cu toate că unele studii susţin că strămoşul comun al puricilor şi al insectelor mecoptere ar fi apărut acum 160 milioane ani. Deci, spre bucuria lor, se pare că faimoşii dinozauri nu au avut probleme din partea puricilor.

Dacă aveţi ocazia (pe care nu v-o doresc cu tot dinadinsul) de a admira pe viu sau în insectar un purice, veţi descoperi o făptură pe cât de minusculă, pe atât de interesantă.

Nu vorbim doar de un vampir nesuferit, aducător de mâncărimi insuportabile şi, uneori, boli grave (Doamne fereşte!). Eroul îmbrăcat în armură întunecată este un deţinător de recorduri al Lumii Vii. Da! Mica arătare este deţinătoarea titlului de vice-campion mondial la sărituri (fiind întrecut la această probă doar de nişte insecte hemiptere, din neamul ploşniţelor de plante).

Bădăranul sugător de sânge şi dătător de mâncărimi, cu a sa lungime corporală cuprinsă între 1,5 – 3,3 milimetri, este capabil de performanţe incredibile. Astfel, puricele sare în înălţime pînă la 20 centimetri, iar în lungime (proba sa de aur), până la uluitoarea distanţă de 33 centimetri – de peste 200 ori lungimea propriului corp!

Fascinaţi de performanţa atletică a parazitului îmbrăcat în chitină, un grup de cercetători ai prestigioasei Universităţi Cambridge din Anglia a vrut să descifreze misterul biomecanicii care-i permite acestei insecte să facă salturi atât de spectaculoase.

Spre surprinderea lor, entomologii au descoperit că puricii sar ajutându-se strict de tibie şi tars (acele segmente ale membrelor echivalente gambei şi labei piciorului vertebratelor) şi nu de trochantere, corespondentele genunchilor la insecte. Ca o adaptare în plus, trupurile puricilor sunt foarte comprimate lateral, permiţându-le o deplasare optimă printre firele de păr sau penele gazdei. În plus, trupul chitinos este acoperit cu peri şi spini scurţi, orientaţi posterior, factori care de asemenea ajută deplasarea pe corpul victimei.

Puricii sunt insecte holometabole (cu metamorfoză completă), adică trec prin cele patru stadii de dezvoltare caracteristice acestei clase de vieţuitoare: ou, larvă, pupă (sau nimfă) şi adult. Eclozarea larvei intervine după 2 zile sau 2 săptamani de la depunerea oului, totul depinzând de temperatura mediului înconjurător.

Femela puricelui depune în medie 700-800 ouă, în serii de cîteva duzini.

Ştiţi cum se desfăşoară întregul proces?

Femela trebuie să sugă o cantitate cât mai mare de sânge, pentru ca astfel rezerva proteică din organism să-i permită producerea optimă de ouă. Imediat ce şi-a scos trompa din pielea victimei-gazde, femela puricelui începe să depună ouăle.

Ouăle sunt depuse pe gazde, adică în special pe oameni, câini, pisici, şobolani, şoareci, vulpi, păsări domestice etc. Aşadar, următoarea generaţie de purici se naşte cu hrana la nas – sau la trompă, ca să rămânem în context.

O parte din ouăle depuse cad în mediul înconjurător (un motiv în plus, din punctul nostru de vedere, să avem grijă de igienă). Dar ouăle care au căzut de pe trupul gazdei nu sunt neapărat ghinioniste. S-a descoperit că din ouăle de purice căzute pe covor, sub pat sau în micile crăpături din mobilă sau podea, eclozează la fel de mulţi viitori purici precum din cele rămase pe corpul gazdelor. Alte medii propice eclozării sunt cele nisipoase, sau porţiunile din locuinţe unde se găseşte praf sau rumeguş.

Scarpină-te sau păstrează curăţenia!

Aşa, ca fapt divers, merită să ştiţi că nesuferitul purice se ataşează foarte repede de dumneavoastră sau de animalul de companie favorit. După nici 10 minute de când a sărit pe dvs., parazitul s-a “îndrăgostit” iremediabil de noua sa gazdă. Din nefericire, relaţia nu-i aduce beneficii decât lui, puricelui. Pentru gazdă, coşmarul abia acum începe.

Puricii nu produc doar nesuferite mîncărimi de piele, datorate substanţelor toxice pe care le eliberează în fluxul sangvin al victimei, înainte de a începe hrănirea propriu-zisă. Insectele pot cauza unor persoane sensibile cumplite alergii la toxinele din saliva lor, dermatite urâte, iritaţii secundare ale epidermei şi, în cazuri mai grave, anemie, infestare cu viermi intestinali sau afecţiuni stomacale.

Zonele corporale preferate de purici pentru a se hrăni sunt, în general, gleznele şi picioarele, iar iritaţiile şi senzaţiile neplăcute de mâncărime durează de la câteva minute până la ore sau chiar zile, depinzând de vârsta, zestrea genetică şi starea de sănătate a persoanei muşcate (de fapt, înţepate, pentru că puricele înţeapă, cu trompa, piele gazdei; însă aşa ne-am obişnuit să spunem: muşcături – sau pişcături – de purice). Reacţia imediată constă în apariţia unei zone mici, de consistenţă mai tare, colorată în roşu, cu un singur punct în centru; punctul marchează locul unde puricele tocmai şi-a introdus organul prin care a supt sângele.

Acum încep problemele. Unele extrem de serioase. S-a demonstrat că puricii transmit în mod destul de frecvent, prin intermediul muşcăturii, o serie de virusuri, bacterii, viermi paraziţi şi protozoare.

Consecinţele au fost, în special în trecut, deosebit de grave. Răspândirea ciumei bubonice în Evul Mediu, cu milioanele sale de victime umane, s-a datorat în mare măsură puricilor, nu neapărat şobolanilor cenuşii. Este adevărat că şobolanii cenuşii au adus temuta maladie din Asia în Europa. Dar odată ajunsă pe Bătrânul Continent, ciuma bubonică a fost transmisă de la rozătoare la oameni prin intermediul miliardelor de purici, care muşcau deopotrivă atât şobolanii infestaţi, cât şi oamenii întâlniţi în cale. Fără a exagera deloc, putem afirma că acesta a fost momentul în care Occidentul european medieval a plătit cel mai dur tribut, în vieţi omeneşti, mizeriei, jegului omniprezent şi lipsei celor mai elementare noţiuni de igienă. Atât şobolanii, cât mai ales puricii prosperă în condiţii de mizerie generalizată, sărăcie şi indolenţă în privinţa curăţeniei, atât a oraşelor, cât şi a indivizilor. Nu uitaţi că vorbim de o perioadă istorică de cîteva sute de ani în care occidentalii se fereau de apă, considerând-o ca o sursă de boli sau chiar moarte.

Nici clasele nobiliare sau chiar capetele încoronate nu iubeau igiena personală, istoria reţinând mărturii şi dovezi imbatabile în acest sens.

Evident, puricii nu puteau decît să se bucure şi să se înmulţească. Fără număr…

Alte nenorociri aduse oamenilor de micile insecte au constat în numeroasele epidemii de tifos exantematic, izbucnite în perioadele războaielor din epoca modernă.

Primul şi al doilea Război Mondial au provocat şi grave epidemii de tifos, aduse de cohortele nesfârşite de purici, care transmiteau bacterii din genurile Yersinia, Rickettsia şi Bartonella, de la şoarecii şi şobolanii infestaţi la nefericitele gazde umane.

“Cadourile” mortale aduse de purici oamenilor se menţin şi în prezent, în special în zonele de război sau în ţările sărace, unde igiena personală este ultima grijă pentru milioane de oameni care literalmente nu au de unde să bea apă sau să mănânce.

Jos cu puricii!

Bineînţeles, şi în cazul puricilor, la fel ca în cazul tuturor paraziţii externi sau interni, este mult mai bine să previi decât să tratezi.

Cel mai bun şi mai eficient mijloc de a scăpa de “invadatori” constă, pur şi simplu, în menţinerea curăţeniei exemplare a locuinţei şi, evident, a igienei corporale.

La fel de important este să evitaţi contactul cu zone sau locuinţe omeneşti care debordează de murdărie. Încă şi mai importantă este evitarea oricărui contact fizic cu indivizi murdari, nespălaţi, care miros de la o poştă. Aproape sigur adăpostesc pe propriile organisme adevărate legiuni de purici şi păduchi. Să vă mai aduc aminte cât de uşor sare puricele de la o gazdă actuală la una potenţială?

Dacă inevitabilul s-a produs şi micul drac săritor a ajuns să vă muşte, nu vă panicaţi. Specialiştii afirmă că sunt eficiente, împotriva mâncărimii şi iritaţiilor, unguentele şi soluţiile care conţin substanţe antihistaminice sau hidrocortizoni, ca şi loţiunile pe bază de calamină.

Pentru stârpirea insuportabilelor insecte, oamenii au descoperit o serie de substanţe relativ eficiente. Între acestea se detaşează insecticidele pe bază de lufenuron pentru puricele adult şi în putere, precum şi cele care conţin methopren, destinat “pruncuciderii” larvelor vajnicului săritor.

În cazul infestării animalelor de companie, cele mai noi tratamente de eradicare a puricimii invadatoare folosesc aşa-numitul ulei de cedru, o substanţă naturală non-toxică.

Uleiul de cedru a fost folosit recent şi în tratarea soldaţilor americani detaşaţi în Irak, după ce aceştia au fost infestaţi de milioane de purici lihniţi de foame sub soarele arzător al deşertului (şi, pesemne, foarte recunoscători ultimelor evenimente internaţionale, concretizate, pentru ei, într-o cantiatate uriaşă de sânge american.)

În cazul locuinţelor invadate de purici, unul dintre cei mai eficienţi duşmani ai acestora s-a dovedit a fi banalul aspirator, cu condiţia ca sacul colector de praf şi mizerii să fie aruncat imediat după încheierea operaţiunii de aspirare.

Aparatele de climatizare dotate cu dispozitive de dezumidificare a atmosferei locuinţelor joacă şi ele un rol important în ciclul dezvoltării puricilor, deoarece s-a dovedit ştiinţific că ouăle de purice au nevoie de o umiditate de cel puţin 70-75%, pentru a ecloza, iar larvele de cel puţin 50% pentru a supravieţui. Deci, o atmosferă uscată în locuinţă nu prieşte deloc acestor insecte parazitare.

Dacă ai reuşit, cumva, să pui mâna pe el, nimic nu-i mai dulce ca răzbunarea, nu-i aşa?

Dacă însă nu ştii cu cine ai de-a face, vei avea parte de o surpriză de proporţii. Puţine insecte sunt mai greu de zdrobit decât puricele. Armura sa din chitină este incredibil de rezistentă pentru o insectă de dimensiunile sale. Chiar dacă-l prinzi întree degete şi strângi cu toată puterea, acest mic drac cu 10 vieţi tot nu moare.

Reţeta clasică şi verificabilă a uciderii puricilor “cu mâinile goale” necesită o tehnică specifică. Puricele trebuie prins între unghii şi strâns până se scurge toată viaţa din el. La fel de eficient este şi înecul, deci cei slabi de înger care nu-l pot zdrobi, de milă sau silă, pot să-l arunce în apă.

Fapte şi recorduri

Femela de purice are nevoie doar de o simplă crăpătură în podea, adâncă de doar 4 milimetri, pentru a-şi depune ouăle.

Cel mai mare purice din lume – atinge o lungime de 8-10 milimetri – aparţine speciei Hystrichopsylla schefferi, care parazitează vizuinele unor rozătoare din America de Nord (dar muşcă şi din oameni dacă are ocazia.)

La aproape toate speciile de purici, “şefa” este femela. Ea este mai mare şi mai agresivă decît masculul.

Dacă 500 purici ajung într-o locuinţă, în următoarele 3 zile, invadatorii depun circa 20.000 ouă.

Cea mai mare aglomerare de purici din lume a fost descoperită în anul 1986, într-o fermă de porci din Marea Britanie. Cercetătorii au estimat că, pe o suprafaţă de sol de dimensiunea unui teren de tenis, trăiau liniştite circa 133.378 450 de asemenea insecte.

Puricele şobolanului negru (Xenopsylla cheopis) a fost implicat într-o epidemie de ciumă fără precedent, survenită în Anglia în secolul al XIV-lea.

Tot puricii care au transmis ciuma bubonică au dus la moartea a 35.000 de londonezi în anul 1625, pentru ca, în anul 1665, tot ei să provoace decesul a alţi 20 000 lopcuitori ai capitalei britanice.

Bărbaţii din triburile Lundaya Murats, din Borneo, care îşi permit să ia un purice de pe trupul unei femei măritate sunt amendaţi cu câte un porc pentru fiecare insectă luată de pe femeia în cauză.

Dintre toţi masculii de insecte, cel de purice se poate lăuda cu cel mai mare penis, proporţional cu talia sa – de 2,5 ori mai lung decât propria-i lungime corporală.

Cercetătorul şi istoricul Jean-Paul Clebert relatează că poeţii secolului al XVI-lea din Franţa îşi doreau să fie metamorfozaţi, pe moment, în purici, “pentru a explora astfel, pe îndelete, peisajele şi formele trupurilor femeilor pe care le admirau”, dar de care nu s-ar fi putut apropia altfel.

Puricele la români

Curăţenia personală, a casei şi, prin extensie, a întregii gospodării a fost preţuită în comunităţile rurale româneşti din toate timpurile. Avem drept dovezi numeroase date folclorice şi mitologice care arată că paraziţii de toate felurile erau stârpiţi prin diverse mijloace, iar oamenii certaţi cu curăţenia erau ironizaţi acid prin zicători, proverbe, cântece, snoave sau chiar descântece specifice.

Puricele nu a scăpat nici ei atenţiei românilor.

Această insectă parazitară este prezentă mai ales în credinţele populare. Simbolistica puricelui are ca punct de plecare dimensiunile sale minuscule, capacitatea de a se deplasa rapid prin salturi şi, mai ales, pişcăturile sale nesuferite.

În mitologie, el este o făptură chtoniană, cu legături clare cu Lumea de Jos, fapt punctat prin unele legende vechi româneşti, conform cărora puricele a apărut pe lume din cenuşa năpârcii.

Mitul popular se întâlneşte aici cu referinţele biblice. Povestea românească spune că, pe când Noe rătăcea peste ape cu Arca sa plină de felurite vieţuitoare, s-a produs o gaură în corabie, iar aceasta a început să ia apă cu repeziciune, periclitând astfel vieţile tuturor. Salvarea a venit sub forma unui compromis păgubos.

Dintre toate animalele, năpârca a fost singura care s-a oferit să scape Arca, astupând cu coada ei spărtura din peretele ambarcaţiunii. Drept răsplată, năpârca a cerut dreptul de a mânca în fiecare zi câte un om. Mâniat de pretenţia neobrăzată a reptilei, Noe a înşfăcat-o şi a aruncat-o în foc. Din cenuşa ei au apărut pe lume puricii, care de atunci, ca o amintire a dorinţei năpârcii, se hrănesc cu sângele oamenilor.

Asocierea tradiţională a puricilor cu vatra focului şi cenuşa, precum şi prezenţa sa în preajma omului, introduc insecta în familia duhurilor casei. Evident, puricele este un duh malefic, dar uneori are şi valenţe coercitive.

Vedem, bunăoară, că una dintre consecinţele nerespectării interdicţiilor care reglează relaţiile omului cu duhurile casei se concretizează în înmulţirea fără precedent a puricilor, ca formă directă de pedeapsă.

În lumea satului se spunea că este “rău de purici”, atunci cînd nu se respectau, prin nelucrare, anumite zile consacrate pomenirii morţilor.

Odată ce puricele a fost “înregimentat” în armata vastă a spiriduşilor şi a altor duhuri ale case, au rezultat şi mijloacele magice de luptă contra lor.

Omniprezente sunt usturoiul, hreanul, pelinul, dar şi ofrandele şi descîntecele.

Credinţele strămoşilor noştri cu privire la purici reflectă un mit fundamental indo-european, conform căreia zeul suprem al cerului, supărat fără măsură la auzul veştii că soţia sa îl înşela cu un monstru din adâncuri, îi transformă pe ea, pe monstru şi pe copii rezultaţi din acest adulter în purici, după care decide să-i arunce pe Pământ.

În general, puricele este considerat în bestiarul străvechi românesc drept o creatură demonică, strâns înrudită cu diavolul. Unele legende spun că puricele s-a născut din lacrimile de ciudă ale diavolului, de aici culoarea sa negricioasă.

Relaţia insectei cu maleficul este deosebit de interesantă. Alte mituri româneşti ne spun că puricele a fost nimeni altul decât calul dracului, atunci cînd Satan a pornit războiul şi rebeliunea sa împotriva lui Dumnezeu.

Cu sau fără implicaţiile interesante ale mitologicului, simbolismului şi foclorului, puricele rămâne un inamic serios, de care trebuie să ne ferim cu orice preţ.

sursa . descopera.ro

Cerul a constituit o provocare pentru oameni încă din etapele timpurii ale civilizaţiei noastre. Dorinţa de a atinge bolta lumii este reflectată de nenumărate mituri din toate culturile lumii, de la zborul lui Icar la Turnul Babel, iar capacitatea de a călători pe calea aerului era considerat un atribut divin înmai toate religiile lumii.

Cu timpul, puterea zborului a fost eliberată de caracteristicile fantastice şi a fost adusă în plan uman de minţi geniale, precum Roger Bacon sau Leonardo da Vinci, care au elaborat primele planuri ale unor instrumente care să permită omului să zboare. Odată cu balonul fraţilor Montgolfier, lansat cu succes în 1783, omenirea a intrat cu adevărat în era zborului. Aceasta a culminat cu reuşitele spaţiale ale secolului al XX-lea, când omul a ajuns pentru prima dată în spaţiu şi pe satelitul natural al Terrei, Luna.

Următoarea ţintă a programelor spaţiale o constituie explorarea planetei Marte. Acest obiectiv nu este doar un capriciu, ci un prim pas spre colonizarea altor planete, misiune considerată esenţială pentru supravieţuirea civilizaţiei umane.

Celebrul fizician Stephen Hawking avertiza în 2010 că specia umană riscă să dispară dacă nu vom reuşi colonizarea altor planete. “Au fost cazuri în istoria omenirii, precum criza rachetelor cubaneze din 1963, când supravieţuirea noastră ca specie a fost extrem de incertă. Este foarte probabil ca frecvenţa acestor situaţii să crească în viitor. Dar eu sunt optimist. Dacă vom reuşi să evităm dezastrul în următoarele două secole, specia noastră ar trebui să fie în siguranţă, pe măsură ce ne răspândim în spaţiu. Singura noastră şansă de supravieţuire pe termen lung este extinderea în spaţiu“, a afirmat omul de ştiinţă.

Printre potenţialele cauze care ar putea provoca eliminarea speciei umane se numără impactul cu un asteroid, o încălzire globală accelerată provocată de topirea permafrostului, o erupţie a unui supervulcan (precum cel de la Yellowstone), o pandemie sau un război nuclear. Cu excepţia ultimului, toate aceste evenimente s-au mai întâmplat în istoria acestei planete şi se vor mai petrece, singura incertitudine fiind momentul în care vor avea loc.

Aşadar, spre Marte!

Când va avea loc o misiune spre Marte?

O misiune umană spre Marte a fost propusă încă de la jumătatea secolului trecut, iar cu timpul ideea a încetat să mai fie doar o propunere fantezistă, principalele puteri spaţiale începând să elaboreze planuri şi să stabilească ţinte concrete pentru atingerea acestui obiectiv.

În 2010, preşedintele american Barack Obama şi-a expus viziunea asupra acestei probleme, anunţând că SUA intenţionează să trimită o misiune umană care să orbiteze planeta Marte şi să revină cu succes pe Terra în jurul anului 2030, urmată de o misiune în care oamenii vor păşi pe solul marţian. “Intenţionez să văd cu ochii mei un american pe Marte”, a spus Obama, care avea 48 de ani la data discursului.

NASA analizează mai multe posibilităţi pentru a îndeplini acest obiectiv, printre care şi aceea de lansa o misiune cargo spre Marte în 2035, care să fie urmată de o misiune umană în 2037.

Ce implică o călătorie spre Marte din punct de vedere psihologic?

Primul pas pentru selectarea unui astronaut care să reziste presiunilor mentale impuse de o călătorie spre Marte este testul psihologic. Pentru a fi recunoscut drept un candidat apt pentru o misiune spaţială de durată, astronautul trebuie să demonstreze că poate rezista la nenumăraţi factori de stres repetitivi, fără a ceda.

Agenţia Spaţială Japoneză foloseşte camere de izolare pentru a testa candidaţii pentru un post de astronaut. Unul din testele la care aceştia sunt supuşi implică celebra artă japoneză origami, în care o foaie de hârtie este pliată pentru a obţine diferite forme geometrice. Pentru că tradiţionala artă japoneză necesită răbdare şi atenţie, psihologii japonezi au conceput un test pentru cei ce doresc să devină astronauţi: aceştia trebuie să producă 1.000 de cocori din hârtia de origami.

După ce aceştia termină misiunea, cocorii sunt analizaţi cu atenţie. Sunt primii 10 cocori concepuţi cu mai multă grijă decât ultimii 10? Un semn îngrijorător, explică psihologul Natsushiko Inoue: “deteriorarea acurateţei arată că astronautul devine nerăbdător în condiţii de stres”. Munca repetitivă constituie 90% din activitatea pe care o desfăşoară un astronaut de pe Staţia Spaţială Internaţională, iar incapacitatea de a menţine nivelul calităţii ridicat după o perioadă lungă reprezintă o imensă bilă neagră pentru cei ce doresc să devină astronauţi.

Călătoria spre Marte implică toţi factorii de stres tipici unei slujbe obişnuite, precum lipsa somnului, anxietatea, volumul prea mare de muncă, la care se adaugă un factor unic: imposibilitatea de a renunţa.

Pe lângă toate acestea, plictiseala provocată de lipsa unei schimbări de mediu poate constitui un important factor de risc pentru sănătatea mentală a astronauţilor ce pornesc în călătoria spre Marte. După ce vor pierde contactul vizual cu Terra, astronauţii nu vor mai putea vedea nimic, nici măcar o stea, din cauza luminii orbitoare a Soarelui.

Pentru a testa efectul unei astfel de călătorii, Agenţia Spaţială Europeană şi Institutul Rus pentru Probleme Biomedicale au elaborat experimentul Mars-500, în care o călătorie de 500 de zile până pe Marte şi înapoi este simulată, pentru ca efectele medicale şi psihologice ale unei astfel de aventuri să poată fi analizate.

Pentru călătoria spre Marte va fi nevoie de selectarea unor astronauţi curajoşi şi descurcăreţi, deoarece distanţa mare de Terra va introduce o întârziere de 20 de minute în comunicarea cu baza. Astfel, în cazul unei situaţii de urgenţă, personalul de pe naveta spaţială va trebui să găsească soluţii fără asistenţa celor de pe Pământ.

Durata lungă a călătoriei, 500 de zile, va implica şi alte probleme. Conform psihiatrului spaţial Nick Kanas, în a 6-a săptămână a unei misiuni spaţiale astronauţii încep să devină mai distanţi de colegii lor de misiune şi mai teritoriali. De obicei, furia faţă de ceilalţi colegi este «revărsată» asupra colegilor de la sol. În cazul în care contactul cu baza va fi mai dificil, psihologii avertizează că ar putea apărea conflicte între astronauţi. Într-un experiment similar Mars-500, efectuat în 1999, doi astronauţi ruşi s-au luat la bătaie.

Pentru a reduce posibilitatea apariţiei conflictelor, NASA a luat în calcul trimiterea unui cuplu în spaţiu. Agenţia spaţială americană a renunţat la idee, pentru că exista riscul ca un astronaut să se afle în situaţia de a avea de ales între a pune în pericol partenerul de viaţă şi a pune în pericol misiunea spaţială.

Chiar şi aşa, agenţiile spaţiale vor trebui să găsească o soluţie pentru nevoile fireşti de intimitate ce vor surveni de-a lungul a 500 de zile de singurătate spaţială.

Ce implică o călătorie spre Marte din punct de vedere fiziologic?

O călătorie spaţială de durată ar putea avea consecinţe nebănuite nu doar asupra psihicului uman, ci şi asupra corpului astronauţilor ce întreprind această călătorie.

Este binecunoscut faptul că astronauţii pierd masă musculară şi osoasă în timpul misiunilor spaţiale, ca urmare a faptului că nu folosesc suficient muşchii şi oasele în absenţa forţei gravitaţionale. De obicei, masa musculară pierdută se reface în câteva săptămâni de la revenirea pe Terra, însă oasele au nevoie de mai mult timp de recuperare, variind de la 3 la 6 luni. Totuşi, unele studii sugerează că scheletul astronauţilor implicaţi în misiuni de lungă durată nu revine niciodată la forma iniţială.

Corpul uman economiseşte resursele, distribuindu-le doar între elementele care sunt folosite. De aceea sportivii sunt nevoiţi să întreprindă activitate fizică în fiecare zi, pentru a se asigura că muşchii şi oasele sunt la capacitate maximă. Studiile arată că persoanele paraplegice pierd între 33% şi 50% din masa osoasă a membrelor inferioare. Astronauţii care revin pe Pământ după misiuni spaţiale ce durează 6 luni înregistrează o pierdere a masei osoase de 15%-20%.

Oamenii de ştiinţă care studiază potenţialul unei misiuni spre Marte se tem că o călătorie spaţială care durează aproape doi ani ar putea avea un efect devastator asupra scheletului astronauţilor. Astfel, odată ajunşi pe Planeta Roşie, aceştia şi-ar putea rupe piciorul cu ocazia primului pas făcut într-un mediu cu gravitaţie (chiar dacă gravitaţia de pe Marte este la o treime din nivelul celei de pe Terra, mai exact 0.38g).

În acest moment, în ciuda programelor ce implică exerciţii fizice efectuate în spaţiu, nu există o soluţie pentru problema pierderii masei osoase. Specialiştii NASA estimează că astronauţii care vor porni în călătoria spre Marte vor fi selectaţi în urma unei testări genetice riguroase, care va permite identificarea celor mai potriviţi candidaţi pentru o astfel de încercare. Ritmul de reducere a densităţii osoase depinde în bună măsură de moştenirea genetică a fiecăruia, iar rasa conferă de asemenea un avantaj. Studiile arată că persoanele din rasa neagră prezintă o densitate osoasă mai mare decât caucazienii, iar aceştia, la rândul lor, au densitatea osoasă mai mare decât persoanele din rasele asiatice.

O călătorie lungă în condiţii de imponderabilitate ridică o altă problemă ce trebuie luată în calcul de proiectanţi: costumul astronauţilor. Pentru că în absenţa gravitaţiei coloana vertebrală nu mai este apăsată de greutatea corpului, astronauţii cresc în înălţime aproximativ cu aproximativ 3% după o săptămână petrecută în spaţiu. Dacă această creştere nu este prevăzută de proiectanţii costumului, acesta ar putea deveni prea mic pentru persoana ce îl foloseşte.

Un alt pericol, unul extrem de important, îl reprezintă radiaţia. Fără protecţia oferită de atmosfera Pământului, astronauţii din naveta spaţială care se va îndrepta spre Marte vor fi loviţi de raze Gamma şi de de neutroni lansaţi în direcţia lor de către soare. James A. Pawelczyk, membru al misiunii STS-90 de pe naveta spaţială Columbia, îşi aminteşte că “nu era niciodată întuneric; atunci când stăteam întins, încercând să adorm, radiaţiile îmi loveau celulele vizuale fotoreceptoare şi vedeam scântei strălucitoare. Spuneam «Wow, tocmai a trecut una colorată!”.

Pe măsură ce naveta se va îndepărta de Pământ, radiaţiile din spaţiu vor deveni mult mai puternice, solicitând un scut serios pentru a proteja sănătatatea astronauţilor. Cosmonauţii ruşi de pe naveta spaţială Mir obişnuiau să doarmă cu capul lângă baterii mari de plumb, pentru a-şi proteja craniul de radiaţiile cosmice. Un alt scut bun este oferit de apă, graţie faptului că este bogată în hidrogen. De asemenea, deşeurile umane produse de astronauţi ar putea constitui un scut bun, deoarece sunt bogate în hidrocarburi.

Cu toate acestea, niciunul din scuturile anti-radiaţii conceput până acum nu este suficient de eficient pentru a proteja oamenii de efectul devastator pe care acestea îl au asupra celulelor.

Se speră că, în cele două decenii rămase până la data când NASA şi-a propus să lanseze o misiune umană spre Marte, inginerii vor reuşi să dezvolte fie un scut mai eficient, fie o metodă de propulsie superioară celor existente astăzi, care să permită reducerea timpului pe care astronauţii l-ar petrece în spaţiu.

Ce ne rezervă viitorul

Provocările care ne despart de Marte sunt mari, iar misiunile spaţiale nu mai stârnesc aceeaşi emulaţie pe care călătoria spre Lună a provocat-o în toată lumea.

De această misiune, însă, ar putea depinde supravieţuirea noastră ca specie. De aceea, membrii NASA susţin că zidul care separă cetăţenii de oamenii de ştiinţă ar trebui doborât şi că fiecare dintre noi ar trebui să se considere parte a acestui efort, pe care ar trebui să-l abordeze cu speranţă.

Tema speranţei a constituit temelia discursului ţinut de preşedintele american Barack Obama atunci când a anunţat anul trecut planul NASA pentru misiunea spre Marte: “La 50 de ani de la crearea NASA, ţelul nostru nu mai constă într-o destinaţie pe care dorim să o atingem. Ţelul pe care dorim să-l atingem acum este capacitatea omenirii de a munci şi învăţa, de a funcţiona şi de a trăi în siguranţă dincolo de Pământ, pentru perioade lungi de timp, folosind căi sustenabile şi, poate, inepuizabile“.

Dacă acum călătoria spre Marte poate părea doar un vis îndrăzneţ, dar nerealizabil, aşa cum călătoria spre Lună imaginată de Jules Verne a fost considerată mult timp doar o temă a literaturii SF, pentru generaţiile de peste sute de ani aceasta ar putea constitui baza unor noi mituri similare Genezei…

sursa . descopera.ro