Scopul urmărit este accelerarea globalizării prin introducerea unui nou sistem economic

Fondatorul şi finanţatorul Comisiei Trilaterale este magnatul David Rockefeller, iar „ideologul” grupării este fostul consilier prezidenţial american Zbigniew Brzezinski (foto), care a fost şi primul preşedinte al Comisiei. Ambii fac parte din gruparea ocultă malefică a Illuminati-lor. Membrii Comisiei Trilaterale sunt cooptaţi numai pe bază de invitaţie, dintre conducătorii marilor firme, corporaţii industriale, antreprenori, magnaţi media, bancheri, profesori universitari etc. Acest grup a fost declarat iniţial un simplu “forum de discuţii” (think-tank în limba engleză), ca şi alte grupări elitiste de acest gen, dar influenţa sa este vizibilă, ca şi puterea sa decizională, pe scena economică şi politică mondială. Iniţial s-a afirmat că scopul dezbaterilor era găsirea unor soluţii pentru salvarea democraţiei într-o societate frământată din cauza războiului din Vietnam, a mişcărilor studenţeşti şi a conflictelor sindicale.

Ascensiunea lui Jimmy Carter a însemnat preluarea puterii de către Comisia Trilaterală în SUA: nu mai puţin de 18 oficiali cheie ai administraţiei Carter erau membrii ai acesteia (acest număr este cu atât mai impresionant având în vedere că iniţial erau în total numai 54 de membri  americani). Dintre preşedinţii SUA care au urmat, toţi sunt membri ai Comisiei sau au legături declarate cu aceasta, cu excepţia lui Ronald Reagan – însă chiar şi în timpul mandatului său, vicepreşedinte era un membru al Trilateralei, George Bush (ulterior preşedinte SUA). Bill Clinton este un alt membru al Comisiei care a fost preşedinte SUA.

Analiza comparativă a componenţei Comisiei Trilaterale – în prezent şi la origine – reflectă schimbarea etapei şi priorităţilor, sau altfel spus “maturizarea” procesului de globalizare. Mai ales la început era foarte necesar aportul “ideologic” şi legal, de aceea au fost cooptaţi mulţi membrii din mediul universitar şi avocaţi. În prezent, remarcăm cooptarea semnificativă ca membri invitaţi a unor personalităţii din domeniul mass-media: nu doar proprietarii corporaţiilor media (aceiaşi cu magnaţii economici), dar şi editorialişti, formatori de opinie, şi într-adevăr eforturile propagandistice în sensul acceptării globalizării s-au accentuat. Remarcăm de asemenea atragerea unor nume importante din Serviciile Secrete.

Preponderenţa, evidentă şi în 1973, dar şi acum, revine reprezentanţilor cartelurilor bancare: preşedinţi ai Băncii Mondiale, directorii Fondului Monetar Internaţional, chairmani ai Federal Reserve Bank, directorii celor mai proeminente bănci (şi aceasta fără a socoti şi băncile comerciale sau de investiţii). Reprezentarea “elitei” financiare într-o asemenea măsură într-o grupare globalistă nu este întâmplătoare, deoarece banii reprezintă principalul instrument al globalizării. Prin membrii săi, Comisia Trilaterală controlează resursele financiare ale întregii planete, în  fiecare ţară.

http://www.augustreview.com/index.php?option=com_content&task=view&id=6&Itemid=4
Michele Fratianni: New Perspectives On Global Governance: Why America Needs The G8, Ashgate Publishing, 2005
Jan van Helsing: Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul XX, Alma, 1997
Carrol Quigley: Tragedy and Hope, Macmillan Publishing Company, 2000
Brzezinski, Zbigniew, Between Two Ages: The Technetronic Era, (Penguin Books, 1971)

Simetrie? Proporţii armonioase – dar ce înseamnă armonioase, oare înseamnă acelaşi lucru pentru oamenii tuturor culturilor? O piele netedă? O strălucire interioară, inefabilă şi enigmatică? Nimic nu e mai subiectiv şi, de aceea, mai greu de cuprins în criterii riguroase, decât frumuseţea. Deşi s-ar putea găsi – cu trudă – câteva puncte comune, care să confirme, spre liniştea noastră, că oamenii sunt la fel peste tot şi oricând, că au despre frumuseţe aceleaşi concepţii, realitatea istorică arată că, de-a lungul timpului, precum şi de-a lungul şi de-a latul globului, frumuseţea umană a fost privită în moduri diferite, de la o cultură la alta.

“Frumuseţea este manifestarea unor legi tainice ale naturii, legi care, altminteri, ar fi rămas pe veci ascunse nouă”, zis-a Goethe, dar se vede treaba că se gândea la frumuseţea vreunui peisaj sau a florilor, nu la cea a oamenilor. Legi ale naturii? Poate ale culturii, pentru că există în istoria lumii destule exemple cum că omul s-a străduit să “corecteze” natura, în chip trudnic şi cu rezultate bizare. Frumuseţea naturală n-a fost mereu la modă, dimpotrivă: strădaniile de a-l face pe un om să arate altfel decât l-a făcut natura au îmbrăcat uneori forme extreme. Modificând drastic “dotările” anatomice de bază, forma firească a unor părţi ale trupului, câştigată în milioane de ani de evoluţie, demonstrăm că frumuseţea este, adesea, ceea ce vrem noi să fie la un moment dat. Modă, convenţie şi doar pe ici, pe colo nişte “amintiri din epoca de piatră” – criterii care corespund unor realităţi fiziologice şi care arată că, demult, cândva, în copilăria omenirii, “frumos” era ceea ce servea supravieţuirii individului şi speciei – acestea definesc frumuseţea azi.

Dar se poate şi mai rău: ca dovadă, iată câteva stranii idei despre estetica înfăţişării umane, idei care, în decursul vremii, au fost puse în practică prin transformarea profundă a corpului, prin deformări ce mergeau, uneori, până la adevărate mutilări, şocante şi brutale, ce păreau săvârşite cu o adevărată artă a cruzimii. Totul în numele frumuseţii.

Una dintre cele mai cunoscute – şi mai crude – este legarea picioarelor, practicată în China vreme de aproximativ un mileniu. Atestată în secolul al X-lea, nu a dispărut decât abia la jumătatea secolului XX, iar în această mie de ani, milioane de femei au suferit chinuri atroce de pe urma acestei stranii definiţii a frumuseţii picioarelor.

“Picioarele lotus”, cum erau numite labele picioarelor astfel deformate, erau rezultatul unui chin de ani de zile, iar efectele asupra sănătăţii fizice şi psihice a femeilor nu erau deloc neglijabile.

Tortura începea la vîrsta de 2-5 ani, înainte ca bolta piciorului să fie pe deplin formată: labele picioarelor fetiţei erau curbate până la frângerea oaselor, degetele erau îndoite spre talpă, cu articulaţiile dislocate, iar picioarele erau legate cu bandaje din pânză udă, care se strângeau prin uscare, strângând şi piciorul ca într-o menghină.

Zilnic sau de două-trei ori pe săptămână, picioarele erau spălate, apoi îndoite şi bandajate din nou; bandajele erau strânse tot mai mult, iar după fiecare “şedinţă” fetele erau silite să stea în picioare sau să meargă, pentru ca greutatea corpului să apese şi mai mult degetele spre talpă şi să ajute procesul de modificare a formei. Ce putea însemna mersul cu astfel de picioare, supuse unor dureri cumplite, e greu de imaginat. Legarea iniţială şi îngrijirile ulterioare erau, de obicei, lăsate în seama unor profesioniste ale acestei practici; era descurajată participarea mamei fetei, de teamă că aceasta s-ar fi putut lăsa înduioşată de suferinţele fiicei şi nu ar fi strâns îndeajuns de tare bandajele. Rezultatul acestui proces, care dura ani, era o modificare profundă a anatomiei piciorului; era considerat reuşit atunci când, la adolescenţă, după încheierea procesului de creştere, piciorul măsura 7-9 centimetri în lungime.

Oricât de curios ar părea, aceste picioare minuscule, cu înfăţişare atât de puţin naturală, erau apreciate din punct de vedere estetic şi considerate o atracţie erotică. (Totuşi, “manualele de sexologie” ale vremii recomandau bărbaţilor să nu încerce să vadă picioarele lotus altfel decât încălţate, căci altfel, ele şi-ar fi pierdut tot farmecul. Nici nu e de mirare – vederea acestei anatomii diforme nu putea produce nicio atracţie.) Încălţate în pantofiori miniaturali, nu mai lungi de 10 centimetri, chinezoaicele ce suferiseră această tortură a frumuseţii nu puteau merge astfel decât cu paşi mărunţi, cu un mers legănat, căci dimensiunile disproporţionat de mici ale picioarelor şi faptul de a merge pe degete afectau echilibrul mişcărilor. Iar acest “mers lotus” era, susţin unii autori, ceea ce dădea, de fapt, farmec fetelor cu picioarele legate şi constituia atracţia erotică asociată fenomenului.

Practica a început să fie abandonată abia la începutul secolului XX, când chinezoaicele mai educate au început să îşi dea seama că occidentalii, deşi fascinaţi, într-o oarecare măsură, de originalitatea acestui obicei exotic, erau totuşi înclinaţi să-l considere o tortură şi o atingere adusă libertăţii femeilor. Nu asta dorea China să arate lumii, aşa că, încet-încet, practica a dispărut. Feministele chineze şi-au adus contribuţia la renunţarea la acest obicei care, oricât de interesant, era, nu mai puţin, chinuitor şi degradant.

Ceea ce nu reuşiseră edictele imperiale date în primii ani ai secolului XX, prin care se încercase abolirea acestei practici, a reuşit interdicţia impusă de regimul comunist, după preluarea puterii în anul 1949: practica legării picioarelor este interzisă şi în ziua de azi.

Deformarea craniului a fost practicată de diferite populaţii, în baza unor criterii proprii de apreciere a frumuseţii: persoanele cu o anumită formă a capului erau mai preţuite, considerate mai atrăgătoare, mai inteligente sau mai nobile decât celelalte. (Unii specialişti sunt de părere că aceste deformări aveau şi rolul de a semnifica apartenenţa la un anume grup). Efectele sunt vizibile la numeroase cranii descoperite de arheologi: deformări drastice ale cutiei craniene.

Cunoscută încă din preistorie – din dovezi fosile – şi atestată în Antichitate, deformarea intenţionată a craniului a fost practicată şi mai târziu: de huni, dar şi de populaţii din insulele Pacificului, de aborigenii australieni, ca şi de amerindieni.

Culturi precolumbiene precum incaşii şi mayaşii, dar şi populaţii native din America de Nord precum Chinook şi Choctaw, obişnuiau să modeleze craniile copiilor, fie teşindu-le fruntea, fie ascuţindu-le creştetul, fie turtind lateral capul, astfel încât craniul să se dezvolte în sus, alungindu-se mult.

Se folosea o varietate de dispozitive de legare şi strângere, iar procesul era realizat în pruncie, când craniul – cu sudurile dintre oase neconsolidate încă – putea fi deformat cu uşurinţă.

Cranii ciudate – cu forme ce amintesc, câteodată, de capetele ţuguiate ale extratereştrilor din comedia Coneheads – au fost dezgropate din multe situri arheologice americane, iar obiceiul deformării craniului a fost practicat în Americi până în epoca modernă, dovadă desenele, picturile şi fotografiile ce înfăţişează atât bebeluşi “puşi la modelat”, cât şi adulţi la care e vizibil rezultatul acestui proces de înfrumuseţare.

Femeile-girafe aparţin unui trib birman numit Kayan Lahwi, care trăieşte, în cea mai mare parte, în Myanmar (un mic număr de membri ai săi au migrat în Thailanda) şi au devenit cunoscute pentru lungile lor gâturi înconjurate de coliere spiralate din alamă. Aceste podoabe le sunt puse în jurul gîtului la vîrsta de aproximativ cinci ani şi sunt înlocuite, progresiv, cu spirale din în ce mai lungi.

Antropologii au căutat diverse explicaţii pentru a înţelege originea acestui obicei. O ipoteză sugerează că purtarea colierelor şi deformarea consecutivă le-ar fi ferit pe femei să devină sclave, făcându-le să pară mai puţin atrăgătoare în ochii celor din alte triburi, la care nu exista această practică (un argument în favoarea ideii că “frumuseţea” depinde mult de convenţiile din cadrul unui grup cultural.) O altă ipoteză: colanele ar fi protejat femeiele de muşcăturile fatale ale tigrilor (poate mai degrabă simbolic decât în realitate). Femeile Kayan spun, însă, că le poartă “de frumuseţe”, în acord cu canoanele de frumuseţe acceptate în cultura tradiţională a tribului.

Multă vreme s-a crezut şi s-a povestit că această practică ar fi avut ca efect alungirea coloanei vertebrale în regiunea gîtului şi slăbirea muşchilor într-atât încât aceste femei nici n-ar mai fi putut supravieţui fără colanele care le susţineau coloana cervicală, căci gâtul lung şi fragil s-ar fi frânt sub greutatea capului, producându-le moartea.

În realitate, lucrurile nu stau aşa, situaţie dovedită de faptul că tot mai multe femei – mai ales tinere – refuză să mai poarte asemenea coliere, revoltându-se împotriva acestei practici (chiar dacă e tradiţională) şi, mai ales, împotriva ideii de a deveni obiectul unei curiozităţi indiscrete din partea turiştilor şi de a fi exploatate în acest scop de patronii unor afaceri turistice, aşa cum se întâmplă mai ales în Thailanda, unde multe dintre aceste femei au devenit un fel de exponate, atracţii turistice în cadrul unor adevărate grădini zoologice umane.

Asta nu înseamnă că grelele colane de alamă nu produc deformări reale ale corpului. Nu alungesc gîtul prin întinderea coloanei, aşa cum s-a crezut, dar apasă, cu greutatea lor, claviculele şi cutia toracică, împingându-le în jos, ceea ce face gâtul să pară mult mai lung. (Vezi în animaţia de mai jos cum se întâmplă.)

Dacă ni se pare că aceste obiceiuri de a chinui fiinţele umane în numele frumuseţii, deformându-le intenţionat corpul pentru a se potrivi unor canoane estetice arbitare, ar fi cumva apanajul unor populaţii exotice, de pe alte continente, ar trebui să privim şi în ograda noastră şi să ne amintim şi de practici europene similare.

Una dintre cele mai cunoscute a fost purtarea corsetelor. Menite să sublinieze subţirimea taliei, aceste piese ale garderobei feminine au fost, în forma lor extremă, nişte dispozitive generatoare de disconfort ce produceau, cu vremea, şi deformări anatomice care nu erau lipsite de pericol.

Dacă un corset confecţionat doar din pânză tare şi legat cu şireturi rezistente strângea moderat talia şi o scotea în evidenţă fără a fi, totuşi, prea greu de suportat, în schimb “corsetele cu balene” (întărituri din fanoane de balenă sau sârmă de oţel), ajunse la modă în secolul al XIX-lea, pe vremea cînd frumoasele vremii aveau ca ideal o talie cu circumferinţa de numai 40-45 cm, erau, pentru multe femei, aproape nişte instrumente de tortură, timp de mulţi ani din viaţa lor.

Fenomenul a ajuns la apogeu în timpul în care a fost la modă aşa numita “talie de viespe”, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Aceste corsete, elaborat lucrate, cu forme curbe care subliniau arcuirile trupului feminin şi rigidizate prin balene, apăsau organele abdominale, împingându-le în sus. Strângerea constantă în corset presa ficatul, putând determina modificări în forma acestuia. Cu timpul, cutia toracică se deforma, îngustându-se în partea de jos. De altfel, scopul strângerii în corset era, pe termen lung, tocmai această modificare de durată a siluetei.

Adesea, doamnele astfel gătite puteau respira doar cu vârfurile plămânilor (părţile superioare), în timp ce în ţesutul pulmonar din porţiunile inferioare se acumula mucus, care afecta funcţia respiratorie, producând o tuse uşoară, dar persistentă. În atmosferă înăbuşitoare, o femeie strânsă în corset putea să leşine din cauza oxigenării insuficiente. Nu fragilitatea înnăscută a “sexului slab” era de vină; în asemenea cazuri, femeia era, la propriu, o victimă a modei.

Curios totuşi – sau poate nu, având în vedere câte lucruri fac femeile pentru a arăta bine – multe dintre aceste doamne nu numai că se supuneau de bună voie strângerii în corset, dar se şi simţeau mândre de reuşitele lor.

Asta pentru că micşorarea taliei se făcea progresiv, în urma unui antrenament care dura ani de zile. Mamele considerau de datoria lor să-şi modeleze fiicele cu ajutorul corsetului, pentru ca acestea să aibă, mai târziu, silueta la modă. Fetiţele erau puse să poarte corset de la vârsta de 12-13 ani, uneori – dacă aveau nişte mame mai “extremiste” – mai devreme, chiar de la 7 ani. Corsetul era strâns progresiv, astfel încât corpul să se obişnuiască treptat cu senzaţia şi să se adapteze. Copilele purtau corsetul chiar şi noaptea, când li se permitea să îl lărgească vreo 2-3 centimetri, după care, în timpul zilei, era strâns din nou. Unele şcoli de fete organizau chiar competiţii între eleve, pentru a le încuraja să poarte corsetul. Zi după zi, an după an, corsetul strâns tot mai tare îi dădea tinerei fete, la vârsta ieşirii ei în lume, mult-râvnita siluetă cu talie de viespe, mândria unei femei şi una dintre marile ei atracţii, după canoanele estetice ale vremii.

O adevărată bătălie a opiniilor a luat naştere în Europa – contaminând şi SUA – în jurul acestei practici, o polemică aprinsă, care a durat ani întregi şi a rămas în istorie sub numele de “controversa asupra corsetului”. În anii 1860, sute de articole, apărute în zeci de publicaţii – de la larg-cititul The Times până la specializata Lancet, prestigioasa revistă medicală britanică – dezbăteau, prin vocile medicilor, ale comercianţilor, dar şi prin vocile consumatoarelor (femeile) argumentele pro şi contra strângerii în corset.

Medicii susţineau că această practică duce la deformarea şi chiar fisurarea coastelor, produce o presiune periculoasă asupra organelor abdominale şi toracice, slăbeşte muşchii, influenţează negativ postura şi, astfel, sănătatea coloanei vertebrale şi creează probleme legate de sarcină şi naştere.

Numeroase femei, în schimb, se declarau ataşate de acest obicei, afirmând chiar că, după o perioadă – dificilă – de antrenament, de obişnuire cu corsetul, ajungeau să se bucure de plăcerea de a-l purta. Probabil ideea de a fi la modă, satisfacţia de a primi tributul de admiraţie al celorlalţi, sentimentul reuşitei după o îndelungată strădanie contribuiau la această stare de mulţumire.

Talia zveltă şi silueta de clepsidră sunt şi acum la modă, dar exagerările strângerii în corset au apus – deocamdată. Dar cine poate şti ce mai urmează?

Până una-alta, pantofii cu tocuri înalte, cu care femeile au o relaţie aparte, par să fie echivalentul modern al corsetului sugrumător, în ceea ce priveşte necesitatea antrenamentului, durerile produse şi limitarea libertăţii de mişcare. Cu alte cuvinte, se schimbă, din când în când, doar partea de corp vizată, nu şi concepţia de bază: “Il faut souffrir pour être belle” (adică, pe franţuzeşte, tre’ să suferi ca să fii frumoasă).

sursa. descopera.ro

S-au intamplat recent, atat de recent, incat opinia publica mondiala le-a uitat intr-un elan aproape inconstient…

Au fost ascunse, musamalizate si rapid ingropate, parca la ordin…
Presa globala nu le-a acordat importanta cuvenita, desi evenimentele de mai jos vor influenta in mod sigur viitorul. Dincolo de presupuneri, analize si comentarii, faptele petrecute fara stirea celor multi spun multe despre deriva in care continua sa rataceasca lumea in care traim.

Zidul Mexicului a fost spart

In timpul alegerilor partiale din 2006, din Statele Unite, congressmenii republicani erau in stare de orice promisiune, doar-doar i-or convinge pe votantii americani sa fie alaturi de ei, trup si suflet, in lupta impotriva imigrantilor ilegali, dornici de o portie zdravana de “American Dream“. In acest scop, au facut la repezeala o asa-numita Lege a Zidului de Securitate, un proiect care urma sa se finalizeze pri construirea unui zid dublu, intins pe toata lungimea granitei dintre Statele Unite si Mexic. Imensul monument al discriminarii urma, asadar, sa aiba o lungime de peste 1.120 kilometri. Presat de cheltuieli urgente legate de operatiunile militare americane din Irak si Afghanistan, Congresul a alocat, in acel moment, o suma de bani suficienta pentru construirea a doar 600 kilometri de zid. Banii necesari definitivarii zidului american ar fi urmat sa fie alocati in urmatorul an fiscal. Ambitiosul plan al republicanilor a fost insa abandonat…
La orizont zambea had “Criza Mondiala”.

Pe restul distantei nezidite, autoritatile de la Washington au instalat un zid “virtual”, supravegheat cu radare si camere video de ultima generatie.
Neimpresionata de importanta care i se da, saracimea Mexicului incearca, de zor, sa forteze zidul invizibil. O parte reuseste cu bine patrunderea in noul “teritoriu interzis” din continentul nord-american. Sa fie un semn ca saracia bate tehnologia?

Evreii americani nu mai sunt foarte incantati de Statul Israel

Doi autori celebri in lumea politicii americane, Stephen Walt si John Mearsheimer, au lansat un volum care a starnit scandaluri si controverse acide inca din prima zi in care a fost pus in vanzare. Intitulata “Lobby-ul israelian“, cartea in cauza dezvaluie ca sustinatorii din Statele Unite ai Israelului au deja o influenta covarsitoare asupra politicii externe a S.U.A.

Vrand parca sa infirme datele expuse in controversatul volum, un studiu social recent afirma ca tinerii evrei americani sunt tot mai putini interesati de sprijinirea statului Israel. Datele studiului dezvaluie ca doar 48% dintre evreii americani din esalonul cu varsta sub 35 ani mai considera ca distrugerea Israelului ar fi o tragedie personala. Comparativ, 77% dintre evreii americani de peste 65 ani declara ca disparitia Israelului ar fi o tragedie mai mare decat insasi Holocaustul.

Robotii actioneaza deja pe fronturile de razboi ale lumii

Inca din luna iunie a anului 2008, armata americana a introdus in Irak primii roboti de razboi. Inarmate pana in dinti, noile masinarii ale mortii, ganditoare si autonome intr-o oarecare masura, anunta o noua era pentru stiinta razboiului modern. Daca, pana la acea data, robotii erau folositi exclusiv in operatiuni de detectare a minelor si dezamorsare a dispozitivelor explozibile artizanale, noii roboti de tipul SWORDS sunt echipati cu mitraliere M249. Pana in prezent, in Irak seamana moarte si durere trei astfel de roboti, in valoare de 250.000 USD bucata. Robotii SWORDS sunt trimisi in misiuni dificile de lupta, care ar pune in pericol viata GI-lor americani. Pentru perioada 2006 – 2012, americanii au alocat nu mai putin de 1,7 miliarde USD pentru construirea de astfel de roboti militari.

Epidemia de febra galbena sta la panda

Schimbarile climatice provocate de nesabuita si lacoma aventura industrial-tehnologica a omenirii vor favoriza, fara doar si poate, raspandirea unor boli periculoase, intre care febra galbena este campioana. In cazul unei epidemii globale, milioane de oameni risca sa fie rapusi de aceasta boala – apartinand grupului bolilor hemoragice – care provoaca dureri violente in tot corpul.

Cohortele de tantari zapaciti de valurile de caldura au dus la cresterea exploziva a cazurilor de febra galbena pe intregul mapamond. Intr-un singur an, in America Latina, numarul cazurilor de febra galbena s-a dublat, boala lovind peste un milion de oameni. Daca, in cazurile usoare, simptomele se atenueaza dupa circa o saptamana, in 5 % dintre cazuri, febra galbena este fatala, datorita hemoragiilor externe si interne.

Lapte matern produs din …orez !

Departamentul de Agricultura al S.U.A. a aprobat, inca din anul 2008, cultivarea unor suprafete cu un soi de orez modificat genetic, care produce proteine umane. In liniste si anonimitate deplina, evitand orice dezbatere sau scandal public, autoritatile de la Washington au aprobat insamantarea a 1.300 hectare cu ciudatul soi de orez. Concernul Ventria Bioscience, care se afla in spatele obtinerii orezului viitorului, sustine ca acest soi de orez produce proteine vitale, care se gasesc in mod normal si in laptele de mama, orezul fiind perfect sigur pentru sanatatea oamenilor, neexistand riscul aparitiei unor mutatii genetice la cei care il consuma. Compania din California intentioneaza sa comercializeze orezul in toata lumea, sub forma unui produs sintetic destinat combaterii diareei cronice, afectiune care ucide anual circa 3 milioane de copii din intreaga lume.

Cubanezii invadeaza nestingheriti S.U.A.

In ultima perioada, autoritatile americane nu mai fac fata valului nesfarsit de cubanezi care incearca – si uneori reusesc – sa ajunga ilegal in Statele Unite. Pe baza unui studiu efectuat de Universitatea din Miami si dat recent publicitatii, doar in intervalul de timp 2006-2007, peste 70.000 de cubanezi au trecut in S.U.A.
Pentru autoritatile de la Washington, cifra este extrem de ingrijoratoare: ea reprezinta dublul numarului de cubanezi care si-au parasit tara incepand cu anul 1994, data la care Fidel Castro si-a deschis portile pentru toti cetatenii care doreau sa emigreze.

Inghesuiti pe ambarcatiuni artizanale din sticle de plastic, anvelope de tractor sau orice tip de barca disponibila, unii legandu-se pana si de usi din lemn, cubanezii disperati au luat cu asalt Tinutul Fagaduintei, invadand cu miile tarmurile Floridei. Daca in trecut, imigratia ilegala era declansata de factorul politic opresiv al politicii de la Havana, in prezent, saracia generalizata si foametea reprezinta cauzele exodului cubanezilor.

Petrolul irakian a fost preluat pe tacute de catre armata americana

Adevaratul motiv al invaziei din Irak, uriasele campuri petroliere din acesta tara araba, aflata in haos generalizat, au intrat in posesia trupelor americane fara ca evenimentul sa tina cap de afis in presa mondiala.
In ciuda lipsei oricarei urme de “arme nucleare” si sfidand deschis toate apelurile care cereau retragerea armatei americane dupa caderea regimului Saddam Husein, Pentagonul s-a angajat, cu de la sine putere, sa “pazeasca” rezerva nationala de petrol irakian pe o perioada nelimitata. Recent, marina militara a S.U.A. a inaugurat o instalatie la terminalul de petrol Khor al-Amaya din nordul Golfului Persic. Alaturi de terminalul petrolier de la Basra, acesta este vital pentru economia americana; singure, cele doua terminale sunt capabile sa asigure peste 10% din cererea zilnica de petrol la nivel mondial. Puse in fata faptelor, autoritatile americane sustin ca nu doresc sa pazeasca la nesfarsit terminalele, ci ar astepta, chipurile, doar momentul in care marina irakiana sa ajunga la un asemenea nivel, incat sa fie capabila sa pazeasca singura rezerva de petrol a tarii. Parca pentru a arunca gaz pe foc, cotidianul The Wall Street Journal anunta ca patrulele de coasta irakiene detin doar cateva barci mici si ruginite, iar marinarii militari irakieni s-au antrenat de-abia acum cu munitie de razboi…

A inceput razboiul cibernetic

S-a lansat, pe nestiute, cyber-razboiul. De acum, orice conflicte vor fi tratate mai intai in mediul virtual, cu consecinte devastatoare pentru realitatea cotidiana. Rusia este tara care a creat si adaptat, pentru prima data, acest tip de razboi, concretizat prin atacurile informatice asupra guvernului, politiei si sistemului bancar al Estoniei.

Atent la tot ce misca in domeniu, Beijingul a preluat rapid conducerea pe frontul informatic, Pentagonul acuzand oficial armata chineza ca intrase in calculatoarele subalternilor secretarului apararii, Robert Gates.
Constienta de handicapul sau in domeniu, aviatia militara a S.U.A. a decis sa infiinteze propriul Comandament pentru Cyberspatiu, care a devenit complet operational din luna octombrie a anului trecut. In prezent, un nucleu de 500 luptatori-informaticieni americani se chinuie sa faca fata milioanelor de hackeri din China si Rusia.

Mentorul lui Bin-Laden isi reneaga ucenicul

Clericul Salman al-Awdah, mentor, in trecut, al temutului Osama Bin-Laden, a decis sa rupa orice relatie cu fostul sau elev spiritual. In plina sarbatoare a Ramadanului, clericul al-Awdah s-a deplasat la televiziunea saudita, unde si-a exprimat nemultumirea fata de metodele alese de ucenicul sau:

“M-am saturat sa vad atatia nevinovati, copii si batrani musulmani, ucisi in numele Al-Qaeda. Nu am castigat nimic in urma distrugerii unor tari intregi precum Irakul si Afghanistanul. Pe langa necredinciosi, constat cu durere ca, in urma atentatelor din aceste tari, mor si frati musulmani de-ai nostri. Bin-Laden trebuie sa gaseasca metode mai eficiente de lupta sau sa paraseasca conducerea Al-Qaeda”. Salman al-Awdah este aceeasi persoana care, alaturi de alti 25 importanti clerici musulmani, cerea, in anul 2004, ca toti insurgentii din Fallujah sa atace, fara crutare, orice american ca o “datorie de onoare si pe deplin justificata“.

sursa.descopera.ro