Mănăstirea Ghighiu este o mănăstire ortodoxă din România situată în satul Ghighiu, judeţul Prahova.

Cunoscută drept cea mai mare salină din Europa, Slănic Prahova este, astăzi, una dintre importantele staţiuni balneoclimaterice din România. Aceasta este situată între văile Prahovei şi Teleajenului, la circa 44 km de Ploieşti şi la o altitudine de 400 m.
Muntele de Sare, unic în lume, Grota Miresei, Baia Baciului, Baia Verde şi Salina Unirea sunt numai câteva dintre atracţiile staţiunii care, potrivit documentelor, mai bine de 300 de ani a fost un important loc de exploatare al sării. Ca factori naturali de tratament trebuie amintită Vechea Mină de sare (Unirea), transformată în sanatoriu, la o adâncime de 210 m, pentru tratamentul bolilor pulmonare într-un microclimat de aer sărat; posibilitatea de a face băi cu ape minerale calde în căzi; băi reci în lac; aplicări de nămol cald pentru tratamente ginecologice şi pentru electroterapie; izvoarele cu apă minerală (având compuşi ai calciului, clorului, sodiului, sulfului) şi lacurile Baia Baciului, Baia Roşie, Baia Porcilor, Lacul Verde, cu o concentraţie mare de sare, sunt folosite la tratarea unor boli reumatismale. Posibilităţile de cazare sunt multiple, de la locurile în Complexul balnear până la vile, pensiuni şi case private.

Unică în ţară şi în Europa, prin dimensiuni, salina este formată din 14 camere, în formă de trapez, având o deschidere la bază de 32 de metri, la tavă, de 10 metri şi o înălţime de 45 de metri. Suprafaţa totală este de 78.000 metri pătraţi iar spaţiul escavat este de 2,9 milioane metri cubi de sare. Aerajul se face pe cale naturală, iar temperatura de 12 grade Celsius este constantă tot timpul anului. Sanatoriul amenajat aici are 50 de locuri şi un tratament de două săptămâni este suficient pentru pacienţii cu probleme pulmonare.

De asemenea, în salină sunt amenajate locuri de joacă, un teren de sport, o sală cu mese de biliard şi un bufet. Turiştii mai pot admira statuile lui Decebal şi Traian, sculptate în sare de artistul Iustin Năstase. Alte atracţii turistice din zonă sunt lacul Miresii sau Grota Miresii ( care s-a format în 1914, prin prăbuşirea unei mine de sare), ştrandurile cu apă sărată de la Baia Baciului, Mănăstirea Crasna sau Casa Memorială Nicolae Iorga.

Istoricul Salinei

Potrivit documentelor existente, moşia Slănic a fost cumpărată de spătarul Mihai Cantacuzino, în jurul anului 1685. Prima exploatare a fost deschisă în 1688, pe Valea Verde, iar câţiva ani mai târziu şi exploatarea de la Baia Baciului. În cele din urmă, în 1713, moşia Slănic a fost donată Mănăstirii Coltea din Bucureşti. În 1881 se deschide mina Carol, din care s-a extras sare timp de 61 de ani, până în 1935, iar din 1912 s-a deschis mina Mihai.

De altfel, din 1912 mina Mihai a devenit prima din ţară iluminată electric, iar din 1931 s-a trecut la metode noi de exploatare, prin folosirea explozibililor şi a havezelor pentru tăiere. În 1943 s-a trecut la o nouă galerie, numită Unirea, situată sub minele Mihai şi Carol. Apoi, din 1970 până în 1992 s-a lucrat la exploatare în mina Victoria.

Atestarea documentară

Telega este atestată documentar din anul 1562, din vremea domnitorului Petru cel Tânăr (1559-1568). Alte surse urcǎ în timp existenţa Telegii pânǎ pe vremea lui Basarab I Întemeietorul: „Satul Telega este recunoscut încǎ din anul 1354, ca fiind monopol de sare al lui Basarab I…”

Geografie

Telega se află în zona deluroasă a Subcarpaţilor Meridionali, întinsă de-a lungul văii pârâului („gârlei”) Sărata şi pe dealurile dimprejur (Rotunda, Mărtin, Obârşie, Măceş, Recea, Grâuşor, Câlinet, Ţânţaru, Ciobu, Plai). Altitudinea medie a localităţii Telega este de aproximativ 550 m. Cel mai înalt deal din zonă, Măceş, are o înălţime de 815 m.

Pârâul Sărata este un afluent al râului Teleajen care izvorâşte din zona satului Meliceşti şi curge de la NNV la SSE. Datorită poziţionării predominant pe valea acestei gârle, Telega este protejată de vânturi puternice.

Solurile din zona Telegii sunt sărace (argile) şi, în unele locuri, sărăturoase. Datorită prezenţei sării în subsol şi a solului argilos, există zone în Telega unde au loc alunecări de teren.

Flora şi fauna

Dealurile din împrejurimi sunt acoperite parţial de păduri de foioase, în care întâlnim cel mai des fagul şi frasinul, dar şi stejarul, teiul, carpenul, paltinul, jugastrul, ulmul. Restul dealurilor au fost transformate pe parcursul vremii în fâneţe sau în livezi de pomi fructiferi. De departe predomină prunul, producţia artizanală de ţuică fiind una din activităţile specifice locului. Dintre arbuştii întâlniţi în zonă, la marginea fâneţelor: cătina, alunul, gherghinul, măceşul, călinul, cornul, scoruşul, socul.

Fauna sălbatică mică e specifică pădurilor de foioase din Muntenia de deal: veveriţe, pârşi, viezuri, cârtiţe, iepuri, vulpi. Păsări întâlnite în zona Telegii: cuc, gaiţă, turturea, uliu, vrabie, rândunică, piţigoi, ciocănitoare. Din rândul faunei mari, întâlnim mistreţi şi căprioare. Foarte rar se semnalează prezenţa urşilor în pădurile din nordul comunei, înspre Cosminele şi Pietriceaua.

Resurse

Sarea

Comuna Telega a cunoscut perioade de dezvoltare şi declin, strâns legate de exploatarea resurselor subsolului: la început sarea, pe urmǎ petrolul.

Telega a fost construitǎ în jurul exploatǎrii de sare. Pe toatǎ perioada istoriei pre-moderne şi moderne a Ţǎrii Româneşti, pânǎ în sec. XX, Telega şi Slǎnic Prahova au reprezentat principalele douǎ locaţii de exploatare a sǎrii, o resursǎ importantǎ a economiei tradiţionale. Astfel, Telega s-a dezvoltat iniţial pe baza existenţei resurselor de sare din subsolul dealurilor sale. De altminteri, etimologia numelui Telega este legatǎ de mijloacele de transport (telegile) cu care se transporta sarea cǎtre sud, cǎtre Bucureşti şi de acolo mai departe, cǎtre Imperiul Otoman.

Petrolul

Cealaltǎ resursǎ subteranǎ gǎsitǎ pe teritoriul Telegii şi strâns legatǎ de dezvoltarea sa este petrolul. Deşi cunoscut de mai mult timp (pǎcurǎ), petrolul a început sǎ fie exploatat la scarǎ industrialǎ în Telega la sfârşitul sec. XIX. Extracţia de petrol din satul Buştenari a fost prima din România şi una din primele din lume.

Datoritǎ dezvoltǎrii industriei extractive petroliere, Telega a cunoscut un puternicǎ dezvoltare pe parcursul primei jumǎtǎţi a sec. XX, parte din dezvoltarea industrial-extractivǎ din zona Vǎii Prahovei. În anii ‘20-’30, Telega şi mai ales Buştenari au cunoscut o dezvoltare explozivǎ, cu puternice accente urbane (pentru o prezentare mai detaliatǎ, vezi secţiunea „Istorie” de pe site-ul Primǎriei Telega). Atmosfera acelei perioade, tensiunile dintre viaţa tradiţionalǎ ruralǎ şi dinamismul industrial pe cale de înflorire sunt prezentate în romanul Flǎcǎrile al lui Radu Tudoran. De altfel, atât Radu Tudoran, cât şi fratele sǎu Geo Bogza sunt strâns legaţi de Buştenari, petrecându-şi copilǎria acolo..

O parte semnificativǎ din efortul de rǎzboi german mecanizat din al Doilea Război Mondial a fost realizat pe baza resurselor din România, iar la acea vreme schelele din zona de Prahova – Dâmboviţa reprezentau majoritatea resurselor. Pentru exploatarea lor s-au construit mai întâi rafinǎria din Câmpina, mai apoi cea din Ploieşti, ţinte ale bombardamentelor aliate din august 1944. O parte semnificativǎ din petrolul rafinat la Câmpina şi Ploieşti provenea din schelele de pe teritoriul Telegii.

Dupǎ terminarea celui de-al Doilea Rǎzboi Mondial, rezervele de petrol au început sǎ scadǎ, în contextul exploatǎrii excesive, pânǎ la epuizarea / depletarea lor, în anii ‘50 de cǎtre sovietici. În momentul de faţǎ, schelele petroliere din Telega sunt în stare de semi-conservare, extrǎgând petrol doar în cantitǎţi reziduale.

Turismul

Telega se aflǎ în zona de influenţǎ economicǎ a oraşului Câmpina, unde se aflǎ majoritatea locurilor de muncǎ a locuitorilor din Telega. Agroturismul şi turismul balneo-climateric au existat în stadiu incipient încǎ din anii ‘70, dezvoltându-se în jurul Bǎilor Telega (lac salin apǎrut pe una din fostele guri de ocnǎ) şi al pitorescului împrejurimilor. Dezvoltarea agroturismului a beneficiat – şi beneficiazǎ în continuare – de apropierea de Bucureşti şi de poziţia sa la începutul Vǎii Prahovei. Cu toate acestea, agroturismul nu este dezvoltat la nivelul altor zone din împrejurimile apropiate (Brebu) sau medii (zona Rucǎr – Bran), nefiind exploatat întregul sǎu potenţial. În schimb, apropierea de Bucureşti a dus la dezvoltarea sectorului imobiliar. Un numǎr însemnat de bucureşteni achiziţionând case de vacanţǎ pe dealurile Telegii, începând cu anii ‘70.

Băile Telega

Încǎ din anii ‘30, Telega era renumită pentru băile sale (”Băile Telega”). În jurul acestor bǎi s-a dezvoltat turismul balneoclimateric. Caracteristicile fizico-chimice ale lacului central Telega, gradul ridicat de concentraţie al sării (clorură de sodiu şi altele) şi stabilitatea apei conferă acţiuni terapeutice pentru boli ale aparatului locomotor după cum urmează:

• manifestări reumatismale degenerative, incluzând artroze (gonartroză, cocsartroză, manifestări artrozice la nivelul coloanei vertebrale) şi periarticulare (periartrită la umăr, şold, genunchi, bursite, tendinite);
• sechele post-traumatice;
• sindroame dureroase de tip neurologic;
• boli ginecologice (anexită, scleroză chistică, sterilitate)
• afecţiuni vasculare periferice: arteriopatie obliterantă-stadiul I şi II, insuficienţă veno-limfatică (varice la membrele inferioare, edem limfatic);
• afecţiuni ale căilor respiratorii superioare (rinite, rinosinuzită, faringită) sau bronşită cronică.

Închisorile Telegii. Ocna. Puşcăria Doftana

Telega mai este cunoscutǎ şi pentru închisorile sale. La început, oamenii erau trimişi la muncǎ silnicǎ la exploatarea sǎrii („la ocnǎ”). Acest tip de pedeapsǎ a fost aplicat pânǎ în secolul XIX. Ocna Telega avea pe lângǎ ea şi o închisoare cu douǎ despǎrţituri: una pentru cei cu condamnǎri limitate, alta pentru cei condamnaţi la moarte sau la muncǎ silnicǎ pe viaţǎ. De aici, termenul de puşcǎriaş se confundǎ cu cel de ocnaş. La Telega a fost întemniţat şi haiducul Iancu Jianu. Acesta evadeazǎ în 1816 (sursǎ: Primǎria Telega). O referinţǎ cinematograficǎ a acestei întâmplǎri poate fi gǎsitǎ în filmul Haiducii al lui Dinu Cocea.

Între 1894 şi 1896 în zona satului Doftana, pe un platou deasupra râului Doftana, a fost construitǎ închisoarea cu acelaşi nume. Închisoarea Doftana a funcţionat pânǎ în 1940, când a fost grav avariatǎ de cutremurul din acel an. Închisoarea este cunoscutǎ mai ales pentru perioada interbelicǎ, ani în care la închisoarea Doftana au fost întemniţaţi capi ai mişcǎrii comuniste, printre ei Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu. Aceasta a fǎcut ca în perioada comunistǎ închisoarea Doftana sǎ fie transformatǎ în muzeu şi loc de pelerinaj ideologic. Printre altele, copii din toatǎ zona de sud a României erau aduşi la închisoarea Doftana pentru ceremonia de intrare în organizaţia de pionieri.

Muzeul Cinegetic, prin urmare, este un loc care merită văzut, face parte din zestrea culturală a meleagurilor mioritice având o valoare incontestabilă datorită colecţiei pe care o propune vizitatorilor. Durată unei vizite este aproximativ o oră şi merită să întrerupi ascensiunea ( uneori extrem de aglomerată ) către pârtiile de schi pentru 60 de min într-o altă lume.

Programul în care puteţi vizită muzeul este:

Miercuri-Duminică: 9-17

Luni, Marţi: Închis

Costul unui bilet este în jur de 10 lei cu reduceri pentru studenţi, elevi şi copii.

Numarul de telefon al muzeului este: 0724201002.

Va doresc vizionare plăcută!

Istoria

Castelul Peleș din Sinaia, reședința de vară a regilor României, a fost construit la dorința regelui Carol I al României (1866 – 1914), după planurile arhitecților Johannes Schultz și Karel Liman, și a fost decorat de celebrii decoratori J. D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz și Berhard Ludwig din Viena.

Castelul Peleș poate fi considerat cel mai important edificiu de tip istoric din România, având caracter de unicat și este, prin valoarea sa istorică și artistică, unul din cele mai importante monumente de acest fel din Europa celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea.

Principele Carol I, ales domn al României în 1866, vizitează pentru prima dată Sinaia în luna august a acelui an, rămânând încântat de frumusețea respectivelor locuri. Pe vremea aceea, Sinaia era un mic sat de munte, numit Podul Neagului. Domnitorul hotărăște construirea unui castel într-un loc retras și pitoresc: Piatra Arsă. Câțiva ani mai târziu, în 1872, el cumpără terenul (1000 de pogoane), iar lucrările încep în 1873, sub conducerea arhitecților Johannes Schultz și Karel Liman. Mai întâi, lucrătorii au depus eforturi pentru a stăpâni elementele capricioase ale naturii, cum ar fi cursurile subterane de apă sau alunecările de teren.

Celor 300 de muncitori care au lucrat aici le-au trebuit doi ani pentru terminarea amenajărilor; în tot acest timp, domnitorul a supravegheat personal, în detaliu, lucrările. În 1875 se pune piatra de temelie a castelului, sub care sunt îngropate câteva zeci de monede de aur de 20 de lei, primele monede românești cu chipul lui Carol I.

În 1883 are loc inaugurarea oficială a Peleșului, pe care domnitorul l-a văzut ca pe un „sediu” al noii dinastii. Iar așezarea sa pe Valea Prahovei nu era întâmplătoare. Nu departe, la Predeal, era pe vremea aceea granița României cu Austro Ungaria. Însă, în viitor, după unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat, castelul se va găsi chiar în inima țării.

Peleșul va căpăta apoi o tot mai mare importanță, devenind reședința de vară a familiei regale române, care petrecea aici destul de multă vreme, de obicei din mai până în noiembrie. Aici s-au ținut importante întruniri politice, cum au fost Consiliile de Coroană din 1914 (când s-a hotărât neutralitatea României din primul război mondial, care tocmai începuse) și 1925.

Castelul a găzduit multe personalități ale vremii, scriitori, muzicieni, dar și regi și regine. Cea mai importantă vizită a fost aceea a bătrânului împărat al Austro-Ungariei, Franz Joseph, în 1896. Acesta a făcut o mulțime de fotografii cu acel prilej, fiind impresionat de frumusețea și bogăția castelului. În 1906 se aștepta o nouă vizită a împăratului, cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de domnie a regelui Carol I. Cu acest prilej a fost amenajat la castel apartamentul imperial, însă vizita lui Franz Joseph nu a mai avut loc.

Chiar după inaugurarea sa din 1883, Peleșul va mai suferi modificări, extinzându-se mereu. La forma actuală se ajunge abia în 1914 (anul morții regelui Carol I). Castelul are 160 de camere și mai multe intrări și scări interioare. Turnul central măsoară nu mai puțin de 66 de metri înălțime. Pe lângă Peleșul propriu-zis, în zonă au mai fost înălțate încă două construcții mai mici, Pelişorul și Foișorul.

Peleșul are și o sală de teatru, cu o mică scenă și 60 de locuri, plus loja regală. Castelul avea dotări foarte moderne pentru epoca în care a fost construit. De exemplu, plafonul de sticlă al holului de onoare este mobil, putând fi acționat de un motor electric. Încă din 1883, castelul are încălzire centrală.

Pe lângă castel au fost construite Pelişorul, Corpul de Gardă, Economatul, Casa de Vânătoare Foișor, Grajdurile, Uzina Electrică și Vila Șipot. Până la terminarea castelului (1883), Regele Carol I și Regina Elisabeta, au locuit la casa de vânătoare, terminată înaintea castelului. Datorită uzinei electrice proprii, Peleșul a fost primul castel electrificat din Europa.

Peleșul a avut o importanță deosebită pentru istoria țării noastre. Aici s-a născut, în 1893, viitorul rege Carol al II-lea (1930 – 1940), primul rege al dinastiei născut pe pământ românesc și primul botezat în religia ortodoxă. În 1921, la Foișor, s-a născut fiul său, regele Mihai I. În 1921, are loc la Peleș, nunta principesei Ileana, una dintre surorile lui Carol al II-lea, la care participă o mulțime de personalități ale vremii, inclusiv Nicolae Iorga. Doi ani mai târziu au loc serbările semicentenarului castelului Peleș (50 de ani de la începerea lucrărilor).

Castelul va rămâne reşedinţă a familiei regale până în 1948, când este confiscat de regimul comunist. În 1953 Peleşul va deveni muzeu, dar trebuie spus ca el putea fi vizitat, încă de pe vremea regelui Carol I. În 1990, şi Pelişorul este deschis publicului spre vizitare.

Un calcul sumar arată că între 1875 şi 1914 s-au cheltuit la Peleş peste 16 milioane de lei-aur.

Castelul Peleş

Este interesant de observat că Nicolae Ceauşescu a vizitat castelul destul de rar. O poveste care circula în anii ‘80 spunea ca soţii Ceauşescu ar fi dorit să-şi stabilească o reşedinţă de protocol la Peleş.

Cunoscându-se faptul că aceștia aveau mania de a ordona tot felul de demolări și schimbări, muzeografii i-au speriat spunându-le că în interiorul Castelului este o ciupercă ce atacă elementele din lemn și este foarte dăunătoare omului. În fapt, adevărul este că o ciupercă atacase grinzile clădirii din cauza umezelii și a neaerisirii. Din acest motiv au demarat lucrările de restaurare, fiind înlocuită structura de rezistență din holul de onoare și din sufrageria de la parter. Prudenți, soții Ceaușescu au petrecut o singură noapte la Castel, dormind în Foișor.

După Revoluția din decembrie 1989, Castelul Peleș și Pelişorul au fost reintegrate în circuitul turistic. În 2006, guvernul român a anunțat retrocedarea castelului fostului rege Mihai I de România. Imediat după retrocedare au început negocierile și Peleșul a revenit în proprietatea statului român ca muzeu istoric. În schimb guvernul român a acordat 30 de milioane de euro Casei Regale a României.

Muzeul

Castelul a fost declarat muzeu în 1953. În ultimii ani ai regimului comunist, între 1975 – 1990, Nicolae Ceauşescu a ordonat închiderea domeniului pentru public. Singurele persoane acceptate în acest domeniu au fost cele de întreţinere, militare şi personalul de pază. Întreaga zonă a fost declarată o zonă de interes protocolar.

Cele mai importante săli de vizitat sunt:

• Holul de Onoare este grandios, cu lambriuri din lemn de nuc, tapetate cu basoreliefuri şi statuete. Plafonul mobil din sticlă, acţionat cu ajutorul unui motor electric sau printr-un sistem manual, era un element de surpriză pentru vizitatorii regelui, care puteau să admire seninul cerului în nopţile de vară. A fost finalizat complet abia în 1911, sub îndrumarea lui Karel Liman.

• Biblioteca regală îi atrage în special pe cei pasionaţi de cărţi rare, având coperţi din piele şi gravate cu litere de aur. Chiar şi pentru cei mai putin familiarizaţi cu universul cărţilor, există un punct de atracţie: uşa secretă, o cale de acces în spatele unui raft cu cărţi, prin care regele se putea refugia în diverse încăperi ale Castelului.

• Sălile de arme, amenajate în perioada anilor 1903 – 1906, adăpostesc peste 4000 de piese europene şi orientale din secolele XIV – XVII. Cele mai preţioase sunt considerate armurile germane din secolele XVI – XVII şi o armură completă pentru cal şi cavaler, unică în România.

• Sala de muzică a devenit salon de serate muzicale la dorinţa reginei Elisabeta. Mobilierul de aici a fost primit în dar de la maharajahul de Kapurtala.

• Sala Florentină, denumită şi Marele Salon, impresionează prin plafonul sculptat în lemn de tei, aurit, cele două mari candelabre şi decoraţiunile în stilul neorenaşterii italiene.

• Sala Maură este opera arhitectului Charles Lecompte du Nouy, având elemente hispano-maure, cu o fântână din marmură de Carrara, copie dupa o piesa din Cairo.

• Sala de teatru are 60 de locuri şi loja regală, fiind decorată în stilul Ludovic al XIV-lea.

• La etajul I se află Sala de Concerte, amenajată în 1906, în care se găsesc un clavecin executat la Anvers în 1621, un pian cu coadă verticală Bluthner şi o orgă Rieger cu două claviaturi.

• Apartamentul Imperial a fost amenajat tot în 1906 cu ocazia vizitei împăratului Austro-Ungariei, Franz Josef I, invitat la aniversarea a 40 de ani de domnie ai regelui Carol I.

Alte săli sunt:

• Sala de Consilii, care seamănă cu una dintre sălile Primăriei din Lucerna, Elveţia.

• Cabinetul de lucru unde se află un birou impunător şi un pupitru pentru audienţe.

• Sufrageria, unde sunt expuse piese de argint de o mare valoare, este situată la etajul 1 şi are un mobilier rustic breton din secolul al XVIII-lea.

• Salonul Turcesc care adăposteşte o colecţie de vase turceşti şi persane în alamă.

• Dormitorul regal care este luminat de un candelabru din cristal de Boemia.

Vitraliile Castelului Peleş au fost cumpărate şi montate între 1883 şi 1914, cele mai multe fiind aduse din Elveţia şi Germania, piese datând din secolele XV şi XVII. De asemenea, Castelul are şapte terase decorate cu statui din piatră, fântâni şi vase ornamentale din marmură de Carrara.

După Castelul Bran, Peleşul este considerat al doilea muzeu din ţară căutat de turişti. Numai în anul 2006 i-au trecut pragul peste 250.000 de vizitatori din ţară dar şi din SUA, Australia, Japonia şi Noua Zeelandă. Importanţa Castelului este dată şi de măsurile de securitate existente: pază militară, supraveghetori şi camere video.

Localizarea

Castelul Peleş este situat în Sinaia, pe Valea Prahovei, (la 44 km de Braşov şi la 122 km de Bucureşti), pe drumul european E60 (DN1). Pe calea ferată există numeroase trenuri care pleacă din Ploieşti sau Braşov cu destinaţia Sinaia.

Vizitatorii beneficiază de un tur extins al spaţiilor de la parter şi etajul I, cu ghidaj în cinci limbi străine. În luna noiembrie Castelul Peleş este închis pentru curaţenia generală.

Casa memorială Nicolae Grigorescu de la Câmpina este o casă-muzeu din oraşul Câmpina (judeţul Prahova), în care a trăit şi pictat Nicolae Grigorescu (1838-1907). Adresa muzeului este : Calea Carol I nr. 166 , Cod postal 105600

Reconstituirea casei construită iniţial de către pictor s-a desfãşurat între 1954 – 1955, iar muzeul memorial (parter şi etaj) a fost pus la dispoziţia publicului larg în 1957.

Descrierea muzeului

Exteriorul casei este dominat de terasa de lemn care se întinde pe toată lungimea etajului, imprimându-i un aer cald şi intim şi amintind de foişoarele caselor ţărăneşti româneşti. Terasa este sprijinită de console elegante de lemn.

Intrând în hol, te surprinde căldura atmosferei – care te va însoţi pe parcursul întregii case. Scara de lemn te îmbie spre etaj.

Sub casa scării este amenajat un colt exotic format din lucrări de factură orientală, colecţionate de pictor în Istanbul în 1873: covoare, arme, vase, masuţe şi cutii pentru păstrarea diferitelor obiecte de preţ, veşminte, papucei, o narghilea. Aşezarea obiectelor este asemenea celei prezentate de artist într-un tablou surprinzător, plasat de muzeografi în acest spaţiu. Este vorba despre pictura plasată pe peretele din stânga al holului. Jumătate din compoziţie este figurată foarte detaliat, în stilul picturii academiste a secolului al XIX – lea, cealaltă jumătate fiind abia schiţată. Lucrarea se vrea un gest de frondă la adresa celor care îl acuzau ca nu ştie a picta cum pictau contemporanii lui. A demonstrat prin aceasta că ştiinţa de a desena o avea, dar scopul lui era altul, nu acela de a picta minuţios, ci acela de a sugera numai ceea ce-şi propusese.

Acest colţ cu obiecte orientale este recreat pentru a sugera o cameră. Închis pe trei părţi de „pereţi”, acesta se prezintă ca un spaţiu decorativ şi aglomerat de forme geometrice. Deja în acest prim intrând ghicim dimensiunile întregii case şi ale celorlalte încăperi. Totul este la dimensiuni umane, încălzit de lemnul prezent nu numai la scară, dar şi în lambriul pereţilor. Înălţimea holului de intrare este diminuată de scara care oferă accesul la etaj.

Prima încăpere de la parter, cea din dreapta intrării, era sufrageria în care se încingeau discuţii cu prietenii: B. Delavrancea, Al. Vlahuţă, G. Coşbuc, O. Goga, dr. C. I. Istrati. Acesta din urmă este cel care a încurajat, încă din timpul vieţii pictorului, ideea înfiinţării unui muzeu „Nicolae Grigorescu”. Această încăpere găzduieşte una din variantele de mari dimensiuni ale „Carului cu boi”.

Biblioteca artistului este ocupată acum de piese de mobilier modeste, aşa cum îi plăcea lui să fie totul, frumos şi modest, nobleţea şi eleganţa stilului fiind sesizabile mai ales în simfoniile de culori pe care le crea. În corpul de bibliotecă de află diverse volume, de la cele despre antichitatea greacă şi latină pâna la literatura franceză a secolelor XVI – XVIII. Portrete ale membrilor familiei, păstoraşi şi ţărănci, ca şi peisajele grigoresciene cu care suntem obisnuiţi tronează pe pereţii acestei încăperi.

Pătrundem acum în cea mai mare cameră a casei şi cea mai importantă prin activitatea de creaţie care se desfăşura aici: atelierul artistului. Este o încăpere bine luminată şi generoasă în diversitatea spaţiului. Obiectul pe care ţi se aţintesc ochii este sevaletul pe care stă sprijinită una din ultimele lucrări ale artistului, neterminată: „La izvor”. Pereţii sunt încărcaţi de picturi ale lui Grigorescu: „Autoportret”, „Apus de soare la Barbizon”, „Pastoriţa stând”, „Ciobanaş cu turma”, „Care cu boi trecând un vad” etc.

Uriaşa tapiserie este probabil de factură franţuzească şi datează din secolul al XVIII-lea. Piesele de mobilier sunt cumpărate de artist din Franţa şi se potrivesc foarte bine cu interiorul acesta definit de materialul viu şi cald care este lemnul. Covoarele decorative care atârnă pe pereţi sunt de factură orientală şi provin din aceeaşi colecţie pe care şi-a format-o artistul la Istanbul.

Adăpostind tablouri remarcabile ale lui Nicolae Grigorescu, muzeul din Câmpina are un alt mare avantaj: acela de a prezenta o serie de lucrări importante din creaţia artistului, în cadrul iniţial în care se aflau. Recrearea interioarelor şi a casei în întregime este o idee extraordinară şi o plăcere pentru vizitatori. Astfel, opera celui mai important artist român este mai uşor de urmărit şi privit, de înţeles şi plăcut. Atmosfera te învăluie de la primii paşi în casă şi te urmareşte mult timp după ce ai părăsit-o.

Castelul “Iulia Hasdeu” este un castel din municipiul Câmpina, Muntenia, România, construit între anii 1893 şi 1896.

Muzeu memorial

Muzeul a fost construit pentru a comemora moartea fiicei lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, care a murit la 18 ani de tuberculoza, fiind un geniu. Iulia Hasdeu a fost primul roman care a absolvit facultatea Sorbona din Franta.

Primul război mondial a afectat Castelul Iulia Hasdeu, care necesita reparaţii încă dinaintea morţii constructorului său, savantul Bogdan Petriceicu Hasdeu (1896). Sarcina de realizare a lucrărilor de restaurare sunt preluate în anul 1924 de către Ateneul Popular “B.P.Hasdeu” din Câmpina. Cel de-al doilea război mondial agravează starea construcţiei până în anul 1955, când numele său este înscris pe Lista Monumentelor Istorice.

Castelul a fost restaurat între anii 1962-1964, Comisia Monumentelor Istorice luând decizia să-l transforme în muzeu. Graţie profesorului de istorie, Nicolae Simache, cel care a fondat aproape toate muzeele din judeţul Prahova, aici va fi deschis la data de 9 aprilie 1965, Muzeul Memorial “B.P.Hasdeu”.

Afectat de cutremurul din 4 martie 1977, Castelul intră într-un lung proces de restaurare şi consolidare. Ca urmare a eforturilor comune ale Inspectoratului pentru Cultură Prahova, ale Consiliului Municipal Câmpina, ale Muzeului de Istorie şi Arheologie şi ale Fundaţiei “Hasdeu”, ritmul lucrărilor a fost grăbit. După ce în perioada 1977-1994 a suferit numeroase lucrări de consolidare şi restaurare, la data de 17 iunie 1994, Muzeul Memorial “B.P.Hasdeu” este deschis parţial şi apoi la 25 februarie 1995, el este pus în întregime la dispoziţia publicului vizitator, deşi lucrările de restaurare nu se sfârşiseră.

Vizitatorii care trec pragul muzeului pot admira portretele membrilor familiei Hasdeu, obiectele familiei Hasdeu, fotografii şi documente originale, mobilierul vechi de peste un secol, manuscrise şi colecţii ale revistelor conduse de marele filolog ori la care acesta a colaborat, ediţii princeps ale cărţilor savantului, precum şi tablouri valoroase semnate de pictori renumiţi precum Sava Henţia, Nicolae Grigorescu, G.D. Mirea sau Diogene Maillart.

De asemenea, în ansamblul expoziţiei loc important îl ocupă preocupările spiritiste ale lui B.P.Hasdeu.

Salile Castelului :

• Sala 1 – Salonul de primire al doamnei Iulia Haşdeu, soţia scriitorului, unde se află bustul de marmură al soţiei scriitorului;
• Sala 2 – Sufrageria, cu portretele familiei pictate în medalioane, pe pereţii camerei;
• Sala 3 – Templul Castelului, cel mai înalt turn, care are un pronaos cu oglinzi paralele şi un altar. În mijlocul turnului, unde se urcă pe trepte metalice, se află Statuia lui Iisus, sculptată de Raphael Casciani. Războiul, cutremurele şi ignoranţa umană au afectat de multe ori Castelul, dar statuia lui Iisus nu a fost niciodată atinsă. În această sală se pot observa şi cele trei camere, cea albastră, cea roşie si cea verde, culori date de vitralii.
• Sala 4 – Biroul de lucru al lui B.P.Haşdeu, în care se află portretele savantului, al soţiei şi al Iuliei.
• Sala 5 – Camera cu cale, dedicată Iuliei Haşdeu, unde se află păpuşa Iuliei, o sculptură, bustul Iuliei Haşdeu, de Ioan Georgescu, din marmură de Carrara, realizat în 1890. De asemenea, aici se afla jurnalul si caietul de matematica al Iuliei.
• Sala 6 – Camera obscură, unde aveau loc şedinţele de spiritism, care are un porumbel de piatră, o lunetă astronomică, un sfeşnic şi o statuetă a lui Iisus.

In ansamblul muzeal de la Sinaia, alaturi de “Marele Palat” se poate vizita si Castelul Pelisor. Construit intre anii 1899-1902 de arhitectul ceh Karel Liman si decorat de vienezul Bernhard Ludwig, Pelisorul a fost locuit de perechea princiara, Ferdinand si Maria, din 1903.

Ferdinand, nepotul regelui Carol 1, fiul lui Leopold de Hohenzollern, vine in Romania in 1889. Trei ani mai tarziu se casatoreste cu principesa Maria – fiica lui Alfred, duce de Edinburgh, si a Mariei Alexandrovna, fiica tarului Alexandru al II-lea. In 1914, dupa moartea regelui Carol 1, acestia devin monarhi. Momentul de apoteoza al domniei lor il constituie anul 1918 cand, dupa incheierea primului razboi mondial, Romania se reintregeste cu provinciile istorice Basarabia, Bucovina si Transilvania.

Maria s-a impus ca o personalitate puternica a epocii. Poeta, pictorita, creatoare de design, ea era supranumita Regina artista. Spirit deschis, a inteles in profunzime fenomenul artistic cel mai pregnant al epocii care a fost Art-Nouveau-ul, stil ales de regina pentru decorarea resedintei de la Sinaia. Pentru Maria, arta anilor 1900 a fost o arma de lupta, un mijloc de revolta inpotriva sterilitatii istorismului.

Totusi, Regina artista a refuzat copierea servila a datelor Artei 1900 si a impus un stil personal, ecletic, elementele Art-Nouveau adoptand trasaturi bizantine si indeosebi celtice. Astfel au luat nastere interioare ca “Dormitorul de Aur”, “Capela” si “Camera de Aur” care, indubitabil, au valoare de unicat.

Holul de onoare, rafinat prin simplitate, este lambrisat cu casetoane din lemn de stejar. Remarcabil se dovedeste luminatorul impodobit cu vitralii, element de arhitectura specific artei anilor 1900.

Biroul regelui Ferdinand impune prin solemnitate. Din garnitura mobilierului in stilul neorenasterii germane, se detaseaza biroul din lemn de nuc, placat cu trei panouri sculptate care infatiseaza castelele Peles, Pelisor si Foisor.

Capela integrata apartamentului reginei Maria se afla intr-un spatiu placat cu marmura de Ruschita, accesibil printr-o arcada cu coloane, aurita, ce poarta o inscriptie emblematica. Nota de reculegere confera vitraliile decorate cu antrelacuri ce filtreaza o lumina fascinanta.

Dormitorul de aur este mobilat cu piese realizate la 1909 in Atelierele de arte si meserii de la Sinaia, dupa planurile si desenele reginei. Sculptate in lemn de tei, aurite, ele poarta in decoratie antrelacul de inspiratie celtica si elementul zoomorf bizantin, interpretat in maniera Artei 1900.

Biroul reginei Maria, amplasat intr-un interior impodobit cu coloane brancovenesti si un camin specific interioarelor romanesti, cuprinde un mobilier conceput de regina. Scaunele si masa pentru corespondenta sunt decorate cu simbolurile Mariei, crinul si crucea gamata.

Camera de aur, incaperea pivot a palatului, este insolita ca decoratie. Peretii din stuc aurit poarta frunze de ciulini, motiv drag reginei intrucat era emblema orasului Nancy, capitala Art-Nouveau-lui, dar si al Scotiei, locul natal al Mariei. Mobilierul decorat cu elemente celtice si bizantine este pus in valoare si de luminatorul cu forma unei cruci celtice de pe plafon.

Castelul Pelisor detine o valoroasa colectie de arta decorativa apartinand Art-Nouveau-ului, printre care lucrari ale unor artisti ca E. Galle, fratii Daum, J. Hoffmann, L.C. Tiffany, Gurschner etc. O mentiune speciala merita manuscrisul – pergament realizat de Maria si daruit lui Ferdinand in 1906. Arta plastica o putem grupa sub genericul “Tinerimea artistica”, miscare patronata de regina ce reunea artisti romani aflati la inceputul carierei.

Pentru pelerinii care vin sa viziteze “Perla Carpatiilor”, statiunea montana Sinaia, trei obiective merita întreaga atentie: Muntii Bucegi, Castelul Peles si Manastirea Ortodoxa Sinaia. Fara aceste puncte de referinta, Sinaia n-ar avea nici o valoare istorica.

Manastirea Sinaia, “Catedrala Carpatilor”, situata într-un cadru natural feeric, dateaza din secolul al XVII-lea si reprezinta identitatea istorica a orasului, fiind prima constructie pe acest teritoriu. Fondatorul Manastirii Sinaia este Spatarul Mihail Cantacuzino care împreuna cu mama sa, Elena si cu sora sa Stanca, face un pelerinaj la Locurile Sfinte (Ierusalim, Nazaret, etc.), ajungând cu aceasta ocazie la Muntele Sinai unde s-a rugat în Manastirea “Sfânta Ecaterina”. Impresionat de cea ce a vazut, s-a hotarât ca la întoarcerea în Tara Româneasca, sa construiasca în muntii românesti si sa închine Sfintei Fecioare Maria, o manastire care sa poarte numele Muntelui Sinai si aceasta este Manastirea “Sinaia”. Importanta Muntelui Sinai tine de istorie si traditia biblica, aici Moise primind tablele legii cu cele “zece porunci”.

La început manastirea a fost construita sa adaposteasca doisprezece calugari (dupa modelul Mântuitorului Iisus Hristos care si-a ales doisprezece apostoli), dar cu timpul numarul a crescut fiind necesara construirea unei alte bisericii mai mare si a unor chilii suplimentare. Noile constructii (ceea ce se numeste astazi “curtea noua”), au realizate între anii 1842-1846, prin grija staretului Ioasaf si Paisie. Datorita pozitiei sale strategice, Manastirea Sinaia va cunoaste numeroase invazii turcesti si austriece, care vor distruge partial manastirea.
Dar pelerinul care ajunge la Manastirea Sinaia, nu gaseste aici doar trei sute de ani de istorie ci un adevarat muzeu de arta si de spiritualitate româneasca.

Vechea biserica este construita în stilul brâcovenesc, arhitectura caracteristica Tarii Românesti, stil ce poarta numele Domnitorului Constantin Brâncoveanu (martirizat, la Constantinopol, de turci în 1714). Acest stil, de influenta baroca, are drept caracteristici coloanele sculptate în piatra si ornate cu motive florale si vegetale (floare de crin, frunza de stejar, etc.). În general bisericile ortodoxe sunt formate din: pronaus, naus si altar, iar stilul brâcovenesc adauga acestora trei pe cea de a patra sub forma unei camere deschise sustinuta de coloane, “pridvorul”.

Deosebit de important este portalul bisericii care este sculptat, reprezentând la dreapta pe Moise cu Tablele Legii, si în partea stânga pe fratele lui, Aaron, cu toiagul înfrunzit. La mijlocul portalului se gaseste stema familiei fondatoare – familia Cantacuzino, vulturul bicefal ce tine în gheare semnele imperiale ale puterii: sceptrul si crucea. Pictura din pridvor si naos este cea originala, realizata de Pârvu Mutu Zugravul, pictorul preferat al Cantacuzinilor.

Cupola pridvorului este pictata cu scene din viata Sfintei Ecaterina, (ocrotitoarea manastirii de la Muntele Sinai), din viata Sfântului Gheorghe (protectorul Moldovei si al militarilor) si a Sfântului Dumitru (ocrotitorul Ţarii Românesti). Pronaosul este dominat de tablou votiv care îl reprezinta pe fondatorul Manastirii, Mihail Cantacuzino, înconjurat de cei optsprezece copii (multi dintre ei fiind adoptati), de prima si a doua sotie, precum si de alti membri ai familiei Cantacuzino, începând cu Neagoe Basarab (1512-1521), apoi Radu Serban, Constantin Serban, Constantin Cantacuzino, domnitorul Serban Cantacuzino (pictat cu o coroana pe cap si cu crucea în mâna ca cel carte a trecut deja la cele sfinte), si altii.

De remarcat ca pictorul Pârvu Mutu Zugravul, în maiestria lui a reusit sa transmita cu multa fidelitate mesajul fondatorului, acela al “milei crestine” (în aproape toate scenele iconografice personajele sunt pictate cu mâna întinsa). Într-un document al epocii, Mihail Cantacuzino consemna: “Iubeste si miluieste pe aproapele tau, cerceteaza pe cel bolnav si sarac si adaposteste în casa ta pe cel oropsit”. Sa nu uitam ca el este cel care a construit primul spital în Ţara Româneasca – Spitalul Coltea, în Bucuresti, si ca toata viata sa a încurajat operele caritabile.

Dintre ctitoriile lui Mihail Cantacuzino mai amintim: Biserica si spitalul Coltea, Biserica Fundenii Doamnei din Bucuresti, Schitul Titireciu din Oltenia, o biserica la Râmnicu Sarat, etc.
Manastirea Sinaia are de asemenea un frumos “paraclis”, care dateaza din aceeasi perioada – 1695. Paraclisul este o mica biserica, o capela, specifica manastirilor si resedintelor episcopale sau mitropolitane unde se desfasoara slujbe zilnice. Arhitectura sa joasa, precum si pictura sa originala înnegrita de trecerea timpului, creeaza fiorul religios al catacombelor primelor secole ale crestinismului. În cea ce priveste mesajul dogmatic si istoric al picturii se cuvine mentionata originalitatea sa, mai ales în pronaos unde, asemenea unor clisee de film, avem prezentate ultimele momente din viata pamânteasca a Mântuitorului Iisus Hristos:

• Tradarea lui Iuda,
• Prinderea lui Iisus în Gradina Ghetsimani,
• Judecata Lui de Catre cei doi Judecatori si Sinedriului Evreiesc, Ana si Caiafa,
• Judecarea si condamnarea la moarte de catre guvernatorul roman Pontiu Pilat,
• Biciuirea,
• Drumul Crucii catre Golgota Rastignirii,
• Rastignirea între cei doi tâlhari.

Tot în curtea vechi manastiri, lânga paraclis, se gaseste cavoul lui Tache Ionescu, prim-ministru în perioada Primului Razboi Mondial, si care a avut un rol foarte important în unirea tarilor române dupa razboi. Fiind bolnav, s-a vindecat la Manastirea Sinaia, lasând prin testament dorinta de a fi îngropat la manastirea unde s-a însanatosit. Alaturi de sarcofagul sau se gaseste bustul celei de-a doua sotii, Adina, bust sculptat în marmura alba de sculptorul italian Roscitano, la Roma în septembrie 1926.
Asezata în incinta noua si închinata Sfintei Treimi, Biserica mare a fost construita din piatra si caramida între anii 1842-1846prin straduinta calugarilor care locuiau aici.
Deteriorata de mai multe ori, ea a fost partial reconstruita între anii 1893-1903 si renovata complet dupa planul arhitectului George Mandrea.
Pictura în ulei a fost executata pe fond de aur mozaicat, în stil neobizantin, de pictorul danez Aage Exner.

Acesta a realizat o sinteza a culturii arhitecturale religioase românesti, o biserica cu ziduri groase si contraforti puternici, caracteristice manastirilor din Moldova pe care a grefat elementele specifice ale stilului brancovenesc din Tara Romaneasca. Un brau de ceramica smaltuita de culoare verde, format din trei linii rasucite din loc in loc, inconjoara exteriorul bisericii; este simbolul unitatii Sfintei Treimi intr-un singur Dumnezeu, precum si a celor trei principate romanesti, Transilvania, Moldova si Tara Romaneasca, unite intr-o singura tara: Romania.
Tabloul votiv din biserica mare ne prezinta cinci personaje: Mitropolitul Primat Iosif Gheorghian care a resfintit biserica in 1903, Regele Carol 1 reprezentat in costum de ofiter, mana stanga sprijinind-o pe o coloana de piatra careia ii lipseste un colt (aluzie la regatul Romaniei de unde lipseau Bucovina, Basarabia si Transilvania), Regina Elisabeta, (cu pseudonimul de poet Carmen Silva), tinand de mana pe Principesa Maria, (singurul lor copil mort la o varsta frageda), ultimul din tablou fiind Spatarul Mihail Cantacuzino.
In biserica avem una din cele mai remarcabile piese din Manastirea Sinaia: epitaful executat de Ana Roth. Este lucrat cu acul si cu fir de aur si matase colorata pe panza de bumbac. Executia a durat 3 ani (1897-1900) si este inregistrat in catalogul U.N.E.S.C.O.
In naos se gasesc scaunele rezervate familiei regale unul cu blazonul regal si emblema “Nihil sine Deo” (Nimic fara Dumnezeu), si cel al reginei Elisabeta avand incrustate initialele E.D. (Elisabeta Doamna).
Prin grija Regelui Carol 1, biserica mare a Manastirii Sinaia a fost inzestrata cu energie electrica, fiind prima biserica si manastire ortodoxa din Romania care a fost electrificata.
Familia regala a locuit in timpul vacantelor la Sinaia, la manastire o perioada de 11 ani, incepand cu 1871. Dupa mutarea lor la castel, cand s-au sarbatorit 200 de ani de la fondarea manastirii s-au amenajat in aceste spatii (vechi resedinte regale) un muzeu religios care functioneaza si astazi si care a fost primul muzeu religios romanesc.
Muzeul manastirii contine obiecte de cult, prima Biblie tradusa si tiparita in romana la Bucuresti (prin grija domnitorului Serban Cantacuzino, in 1688) si o superba colectie de icoane.

Pentru cei pasionati de arta religioasa mentionam ca la Manastirea Sinaia se gasesc 5 tipuri de cruci: crucea lui Stefan cel Mare (care se gaseste pe cupola vechii biserici), crucea greceasca (cu brate egale si care se gaseste deasupra intrarii in biserica mare), crucea latina (cu brate inegale pe turnurile pronaosului marii biserici), crucea slava (de inspiratie baroca, cu mai multe brate orizontale, pe cupola centrala a marii biserici) si soarele inscris intr-o cruce latina (pe turnul clopotnitei).
In ciuda faptului ca Manastirea Sinaia este rezultatul unei evolutii de trei secole, ea pastreaza totusi o unitate remarcabila.
Fiind prima constructie in aceasta zona, ea reprezinta si certificatul de nastere al orasului Sinaia, oras care se va dezvolta mai tarziu, dupa anii 1900. Cei ce au vizitat recent manastirea, au fost martorii marilor lucrari de restaurare ce se desfasoara la Sinaia (restaurarea picturii, repararea acoperisului). Toate aceste lucrari de conservare a patrimoniului istoric au fost posibile datorita contributiei miilor de credinciosi, donatori anonimi, prezenti permanent la slujba, precum si miilor de turisti pelerini.
Speram ca aceasta scurta prezentare a Manastirii Sinaia va determina pasul grabit al calatorului sa se opreasca cateva clipe pentru a aprinde o lumanare si a aduce cinstire celor care cu truda au pastrat pentru noi cei de astazi acest loc sfant de cultura si spiritualitate romaneasca.